sâmbătă, 17 mai 2014

stare de fapt, nu poezie

te înveţi uşor cu însingurarea,
oricât de insuportabil pare începutul acestei relaţii
după un timp devine a doua ta natură
ori, cred că tocmai asta e forma perfectă a iubirii.
şi, da, începi să iubeşti, să respiri clipele
petrecute cu ea
vă înţelegeţi de minune
comunicaţi ireproşabil
ea îţi ascultă fiecare gând
îţi ştie gustul fiecărei lacrimi
nu-i niciodată insistentă,
cunoaşte momentul exact al cerutelor tăceri.
iar când ceva sau cineva
de dinafara concubinajului vostru
perturbă curgerea firescului
inevitabil te simţi atras de necunoscut
te avânţi cu inima deschisă
în vântul rece al schimbării
uiţi de însingurare
simţi că eşti viu
tremuri, respiri sacadat, pulsezi
...pentru o vreme
dar dintr-o dată
o bizară simţire te întoarce
la realitatea căreia îi aparţii de la-nceput
aş spune, chiar, dintotdeauna.
numai singurătatea este cea care aşteaptă
orişicât
şi numai ea te înţelege întru totul.
te sperii, te condamni şi te retragi
în braţele tăcerilor fără-nţelesuri etalate
zâmbind sarcastic, te aşezi confortabil
în starea pe care o cunoşti cel mai bine
din care îţi promiţi ca nu te vei mai ridica niciodată.
singurătatea ta nu te provoacă
nu te consumă, nu cere nimic
ea nu te schimbă, nici măcar nu-ncearcă
te însoţeste peste tot
lăsându-ţi totodată, spaţiu
aer
şi clipă,
spre a fi tu însuţi.
singurătatea s-a obişnuit cu tine
te-a ales
şi nu vei mai avea nicicând o parteneră
 s-o echivaleze
darmite să o depăşească.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu