despre mine

Fotografia mea
Piatra Neamt, Romania
'când iubeşti, Mâine e prea târziu...'' Oana Ostafi

Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 27 martie 2013

regrete


voi spune vorbele ( ce ţi le-aş spune ) altcuiva

şi voi zâmbi cum numai ţie pot zâmbi
din amintiri cumva voi evada
când muguri noi de vise vor plesni.
te voi uita ( îmi spun) ca pe-un hoinar
ce mi-a lăsat un zâmbet amanet
dar de regret ceva şi n-ai habar
nu-i că te uit,
ci, că uitând, te iert.

gând


cu un suflet în minus printre-atâtea portrete
nu-i mai searbădă lumea, nici mai grea de regrete.
o culoare în minus printre-atâtea nuanţe
nu se simte, stiliştii pot masca discordanţe.
poate ,doar, palizi maci vor tânji după mine
într-un timp ce-or sclipi  transparente rubine
se vor scrie pe ziduri inimioare de ceaţă
imitând un apus fără pic de roşeată.
tot ce-a fost se dezminte, ce lipseşte se uită
mai puţină c-un val, nu e marea-ntreruptă.

imposibil



nu-i şchioapă inima,
nici mută
dar zilnic pică în sevraj
când e de tine nevăzută
ca mimul trist
fără machiaj
dar ea gesticulează-ntruna
şi bâiguie nepriceput
poate că-i, totuşi,
o nălucă
un şoim pe-un cer cu nori,
un punct.
se zbate...
zău că aş opri-o
să-i curm căderea în anost
dar cum să-ţi ticăie adio
când te iubeşte pe de rost?

umbre de viaţă


când luna-mi dansează-n tavan,
degeaba mai curăţ fereastra;
prin dâre de tot ce-aminteam,
doar ea conturează speranţa.
mai palidă azi ca oricând
aruncă luciri ce m-alungă
prin linişti ce sapă în gând
ca râul în trunchiul de stâncă.
văd luna zâmbindu-mi lasciv...
de aur de-ar fi resemnarea
şi tot aş schimba-o pe-un stih
să-mi strige tăcuta-ntristare.
poţi crede? si ea a iubit!
cât lumea şi-un cer laolaltă...
răsare-n decor de-asfinţit
mereu de-al ei soare-alungată.
din umbră priveşte ateu
în ghearele nopţii se zbate
cum tu, jumătate de eu,
eşti zilei străin şi departe.
sper lună să nu-mi fii curând
nici vieţii o noapte-n neştire,
cât încă exişti şi eu sunt
chiar umbra ne fie iubire!

luciditate


când nimeni mă vede şi nimeni nu ştie
cum ard printre clipe o viaţă-n făclie
nicicui nu-i mai pasă când fără vreo vină
nu sunt dimineaţă,
ci-n sfeşnic lumină...
cum nimeni ghiceşte topirea de timp 
când linişte n-am conturând al tău chip
renunţ la senin, fii tu altora cer
de-i cine să creadă al tău efemer.
prin lacrimi sculptate de simţuri topite
aduc, fără vorbe, de tine aminte
cel care-mi jurai un senin fără corbi
deşi ai rămas ... curcubeu pentru orbi.


bloguri vizitate

Translate