muguri

nu ştie nimeni să te simtă cum te simt
şi nici absenţa nimeni nu ţi-o plânge
cum eu ţi-o plâng
şi cum adun în schimb
fulgi de-amintiri din ce-am trăit
şi ninge...
nu va fi nimeni
să iubească-atât
numai tu inimii i-ai fost stăpânul.
şi nu voi da pe zeci de-mpărăţii
sărutul tău
ce nu-mi trezea doar sânul.
te voi purta
ca pe-un parfum de mir
ca pe un nufăr într-un lac de broaşte
iar, de acum, eşti altcuiva potir
eu, în cuvânt, mereu te voi renaşte.
nu, nu blestem,
mă bucur că mi-ai fost
şi-atunci când umbra a uitat  de mine
oricând te aflu
tu mi-eşti adăpost
iar gândul rătăcit  plânge-a uimire.