crez

de vorbă la o cană de răstimp
ziceam de gânduri şi de-o lume toată
când, câte-o şoaptă-mi reproşa zâmbind,
răstălmăcindu-mi vorba înnodată:
-tu nu vezi bine, ce-i în lumea voastră?
nu vezi ochii ce-n pământ ţintesc?
spre-a străluci,
şi steaua în fereastră,
sărută nori, călcâie ce-o strivesc?
-eu nu mă plec! ignoră-mi capul drept
nu mi-l struni, ca şeaua pe un cal
eu nu sărut pământul să-l deştept,
când munţi, stăpâni, nu mă gasesc egal!
-vai, cum gândeşti? nu-i oare nebunie
să-nfrunţi furtuni ce frunţi de munţi îngroapă?
eşti doar un om, revino-ţi din trufie
nu-i laudă din tine ce se-adapă!
- îi zici trufie, eu i-aş spune crez
şi nu chem broaşte-n iazul meu de vise
de nu plec fruntea, văd al vieţii miez
de-o plec, văd rădăcini de rugi ucise!
fii tu în locul meu, şoaptă de vânt
încearcă tu să taci ce ai de spus
să vezi cum din surzimi îţi sapi mormânt
să văd cum poţi intra în el cu un surâs!
şoapta atunci, sări ca dintr-un arc
-eu voi fi lumii cât va fi etern
nu mă înving tăceri,vorbe  nici  leac
sunt evadarea dintr-un mut infern!
-cum simţi şi tu, tăcerea mi-e blestem
dar nici cu vorba nu fac nuntă mare
îţi semăn, şoaptă, ce umil te-aştern
dar numai ţie voi să-ţi cer iertare!
te-aş fi strigat dar ce ecou nefast
când cu muţimea lumea te confundă
în tot pământul, cât de lung şi lat
n-oi fi nici eu ca ploi ce tălpi  ce lut sărută!
eu nu te tac, ţin capul sus şi breaz
să-mi plouă norii palme peste faţă
voi înroşi al lumii fad obraz
că nu-i destin să te târăşti prin viaţă!