arderi

nimic nu-i mai cumplit ca-nsingurarea
când ea îţi curmă ultimul răgaz.
un palid strop de viaţă în obraz
e semn că nu m-a cucerit încă uitarea.

nimic nu-i mai tăios ca sfâşierea
în colţii căreia îţi piere un surâs.
când tot ce simţi, în râuri mute-ai stins,
pari doar o stâncă rezemându-şi zarea.

să vezi în fiecare zori un alt apus
mai roşu ca oricare-nsângerare,
să lupţi, să speri că încă nu s-au spus
cuvinte ce-ar mai înlesni o întâmplare.

adorm târziu pe braţe de uitări şi gol
mi-e viaţa zbatere a peştilor pe ţărmuri
înaintez ca paşii în nămol,
cu visul ca un cal strunit de hămuri.

pe fiecare chip e un muzeu
doar ochii au intrarea gratuită
surâsul, mai smintit ca Prometeu,
aprinde focuri din scântei de-o soartă.

de poţi, salvează-mă de neagra întristare
ce-nvolburează gânduri ca pe-o lună
ea mă topeşte ca pe-o lumânare
şi mă frământă ca pe o nebună!