sâmbătă, 16 februarie 2013

mulţumire

 tu m-ai golit de toate morţile
ce mi-ar fi dăruit
eternitatea
acum să mor nu pot
chiar de-aş mai reuşi cumva
cândva
ar fi un fel de somn
o adormire fără vis
deşertăciune!
câtă genune mi-ai lăsat
împrăştiindu-mi  sufletu-n eter!
ţi-aş mulţumi că am rămas în viaţă
dar, oare, nu-i chiar viaţa moartea cea mai mare
pentru suflet  ?
voi adormi,atunci, doar trupul,
mintea
lemn în lemn
lut între luturi
printre grămezi  de amintiri
ca un pustiu pierdut într-un pustiu ...
cum ar putea muri ce nu e viu?
doar sufletul credul şi zdrenţuit
mi-ar fi salvat eternul de sfârşit.

3 comentarii:

  1. Fiecare amintire inchide in ea o farama din noi... o multime de clipe umple sufletul. Devine "zdrentuit" - vorba ta - in lipsa iubirii. Ma insel oare? Poezia ta este plina de melancolie... naste lacrimi...

    RăspundețiȘtergere
  2. va multumesc din suflet pentru lectura si comentarii!

    RăspundețiȘtergere