vineri, 25 ianuarie 2013

amânare

când sufletul ridică trist din umeri
nu-mi ştie pasul încotro s-apuce
cu toate astea, eu, de dus, m-aş duce...
fără-ndoială, ţineri sau reţineri
doar să nu stau pe loc încă o vreme
să nu ştiu ziua când voi fi înfrântă
de albul zugrăvelilor pe tâmplă.
dar tu eternul mi l-ai scurs în vene...
de când în sânge mi-ai ajuns,m-am rătăcit
de lutul ce mă leagă de pământ
dar încă nu s-a spus acel cuvânt
să mă întoarcă-n eul părăsit.
şi, zău, m-aş duce, te-aş urma oriunde
dar sufletul nu vrea să-ţi fie umbră...
chiar de nu-i loc în care el nu umblă,
refuză cu umbriri să te inunde.
deci, cum să fac?
muţesc în gesturi temeri
iar talpa-mi arde, pasu-i de gândac
cum să accept o viaţă-n care tac?
trist, sufletu-mi ridică iar din umeri.

3 comentarii:

  1. Sunt curioasa ce sta in spatele acestor randuri...

    RăspundețiȘtergere
  2. Un poem reușit care îmi confirma senzatia ca intocmesti versurile la fel de firesc precum respiri. Felicitări!

    RăspundețiȘtergere
  3. va multumesc pentru lectura si aprecieri!

    RăspundețiȘtergere