despre mine

Fotografia mea
Piatra Neamt, Romania
iartă,uită și nu privi-napoi, dacă vrei să valoreze clipa.

Totalul afișărilor de pagină

marți, 3 decembrie 2013

iubind

sunt un pitic în marea lume-a voastră
port visele-ncălţate în cruciş
cu două numere mai mari decât mi-e timpul
fiindcă iubesc doar ce nu mi-a fost scris.
piezişă soartă, ca o parodie
ridică bariere din tic-tac
de-ar fi iubirea câmp de păpădie
iubind, din orice păpădie-aprind un mac.
şi m-ar picta artişti pe pânze fine
si aş trăi trei vieţi, cu două-n plus
că visul nu-i doar vis şi tu ştii bine
un suflet viu are oricând ceva de spus.
poate că-s mic în lumea voastră mare
doar un cuvânt din câte mii s-au scris
dar orice x iubindu-l pe cutare
va încălţa pantofii mei de vis.

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

teamă

acuşi e iarnă, dragul meu
când lemne ard în sobe
în vise  va fi ger ateu
vom troieni şi-n vorbe.
curând ziua chircită-n ceas
va semăna a moaşte
iar tu, cu tremurându-ţi pas
vei fi tot mai departe.
acum e toamnă cât mai e
şi încă râd în soare
bolnave frunze galbene
şi noi, flori trecătoare.
întinde-mi mâna, dragul meu
să croşetăm din ceţuri
fulare pentru timpul zmeu
poate scăpăm de-ngheţuri.

final

pământul sângerează-n toamnă
puţini sunt să priceapă
că nu-i decor,ci ca o mană,
sfârşirea îl îngroapă.
decor de groază,nu-l percep
cei ce cu glezna-n frunze
calcă viteaz şi privesc drept
azi râd, dar mâine unde-s?
sub tălpi păşesc lutu-n necaz
apoi, ca-ntr-o poveste
păşeste cel călcat pe breaz
când mersu-i rugineşte.
de crezi că-i toamna un tablou
în ton de chihlimbar 
naturii, vezi, că e cavou,
şi, omului, hotar.

miercuri, 6 noiembrie 2013

treceri

când amintirea-n gânduri se dilată
spaţiul naşterii ei intră la apă...
ca un făcut
văd cu aceiaşi ochi
locuri ce-mi par atât de diferite
fac parte, totuşi, din al meu trecut
copil atunci, acum şi eu părinte.
iată grădina, curtea
alta, parcă
am fost pe-aici,
e locul meu de joacă...
uite şi casa, parcă s-a micit
la gard o cioată...
dudul de mijit.
bunicii mi i-au şters cu radiere
în pragul casei
umbre de tăcere
iar şesu-n care alergam cu miei
e plin de spini,
mi-au smuls şi cei doi tei.
aproape că îmi vine-a întreba
ce-mi amintesc a fost sau nu cândva?
văd rugii viei ce-au rodit dulceag
uscaţi sunt azi,
ca tot ce mi-a fost drag.
bătrânii mei,acum, fotografii
trebăluiau prin curte zi de zi
teancuri de paşi au conturat alei
cişmeaua-i seacă-n drum,
nu mai sunt ei.
nici prispa casei verde cum o ştiu
nu e la fel ca-n timpul meu zurliu...
s-a scorojit vopseaua, lemnu-i mut
atâtea ierni, prin vene, mi-au trecut.
toţi vor pleca de n-au plecat deja
pe drumul cu un singur sens de dus
cu ochii minţii doar voi mai putea
să reclădesc tot ce absenţele-au distrus.

nimicuri

restul de suflet ce-a rămas e-al meu
am să-l păstrez să am din ce mă duce
voi adăpa turme de gânduri
însetate
şi voi hrăni din el
visuri flămânde
din el îţi voi zâmbi prin margarete
când lemne îmi vor construi cetate
când toamna, scrijelindu-mă pe-o cruce
îmi va fi timpul ce mă dă deoparte..
tu iartă-mă că azi nu ţi-l dau tot
n-am cum!
atâtea firmituri ce le-ai pierdut
atâţia stropi
ce-au curs pe lângă buze
când tu flămând şi însetat ai fost
nu te-au durut
dar trupu-mi sângerează.
puţinul suflet ce-l mai duc acum
e tocmai ce-ai crezut că nu contează.

vineri, 1 noiembrie 2013

poate

 mereu prins între extreme
sufletul n-are răspuns
Da sau Nu - cleşti cu embleme
smulg şi ce n-aveai de spus.
el, de fel, nu cântăreşte
sentimentul în cuvânt
dar se zbate ca un peşte
pe uscatul ce mi-l zvânt.
mut, ca anotimpul morţii,
mi-e răspuns un simplu 'poate'
trist dar cum să-i spun Da sorţii
când dă, zilnic, Nu din coate?

sâmbătă, 19 octombrie 2013

o altă zi

în fiecare zi îmi beau cafeaua
greoi prin zorii fumurii privesc
acelaşi aer gri, de-ar fi ţigara
dar e un dor de care mă izbesc
tristeţi mă tutuie ca pe-un coleg
de-o viaţă
şi mă desprind, nor dintr-un ultim cer
speranţa-i dusă-n altă dimineaţă
când ceasu-i sec,nu mai am  timp să sper
tu n-ai să vii, cafeaua-i mult prea rece
tuşesc, mă gâtuie al zilei colier
unde-am greşit? iubirea n-are lege
deci cui justeţe astăzi să mai cer?
înghit în sec, un sec ce încă doare
am multe de făcut, zâmbesc subtil
nu-mi pare rău că viaţa mă întrece
nici nu ma bucur, totu-i inutil.
sunt vie! vie-mi spun?
nu-s rug de struguri
şi nu-i nici strop de soare
să-mi dea zilei muguri!
e toamnă până-n degetul cel mic al lumii
dar ce isteţi îmi par acum nebunii
ca un vârtej de frunze mă ridic
scutur anost nopţi fără rost în ploaie
de-atâta colb, în geamuri văd un pic
zâmbetul zorilor
acoperiţi de zoaie.
c-un gest grăbit,sting într-o scrumieră
un ultim gând,vis întrerupt de-un ceas
pe fruntea încreţită de tăcere
susură trist al amintirii glas
arunc peste un umăr o privire
parcă te văd venind şi parcă nu
un plin de umbre ca o ruginire
mă umple de regrete, nu eşti tu.
te caut ca pe-o şoaptă în tăcut
ca braţul rătăcit în aşternut
viaţa-i o  lista de ' you have to do'
eu, doar un jucător fără  atu.

spăl ceştile de zaţ ca de trecut
şi-nchei o nouă zi fără-nceput!

irosire

gând sinucis în ştreangul unei şoapte
ai vrut să strigi iubirii ce-a trecut
puteai avea acum alai de fapte
înspăimântat de toamnă, ai tăcut...
gând fără grai, păcat de-a ta lumină
puteai, cu un cuvânt, să mă învii
azi, răstignit în vorbe de rutină,
nici amintirii nu-i poţi glăsui.

destine

un negru difuz al tăcerii
sugrumă de strigăt poveri
cuprinşi de sindromul uitării
trăim parc-am fi născuţi ieri.
hazardul e-o glumă nebună
când totul se-ntâmplă cu rost
degeaba eşti lumii  furtună
chiar  norii te ştiu pe de rost.
la fel şi cu viaţa, nu-i glumă,
din tot ce ţi-e timp , totu-i scris
de crezi că-i destinul minciună
trăieşte, s-aud ce-ai de zis!

rosturi

am un talent aparte
de-a mă îndeparta
de toţi cei ce din moarte
m-au ridicat cândva
e ca un fel de boală
cum simt că iar trăiesc
cu gânduri ca de smoală
chipul mi-l zugrăvesc.
sting des în ochi lumina
şi fluier a pustiu
nu-mi poartă nimeni vina,
mi-e felul pământiu.
şi la ce bun doar albul
de n-ar fi negru ioc?
cam cât ar fi catargul
când vasu-i un breloc?
o, deseori, îţi vine
să uiţi că m-ai ştiut
dar, colorând, ştii bine,
cu mine-ai început.

vineri, 18 octombrie 2013

poate

mereu prins între extreme
sufletul n-are răspuns
Da sau Nu- cleşti cu embleme
smulg şi ce n-aveai de spus.
el, de fel, nu cântăreşte
sentimentul în cuvânt
dar se zbate ca un peşte
pe uscatul ce mi-l zvânt.
mut, ca anotimpul morţii,
mi-e răspuns un simplu 'poate'
spune-mi, cum să-i spun Da sorţii
când dă, zilnic, Nu din coate?

sâmbătă, 5 octombrie 2013

motiv

zâmbesc uneori
în amintirea unei amintiri
în culisele unei iubiri
în amăruiul unei amăgiri
sub umbrela unei priviri
în lacrima unui regret
ca şoaptele unui secret
zâmbesc discret,
în palide culori
un curcubeu împrăştiat de nori...
cu un surâs dat vieţii
ca un bir,
tribut al clipei
unui ceas martir.
să nu te miri,
am pentru ce zâmbi
deşi mi-s muşchii feţei amorţiţi
de când nu eşti
şi nu-i nimic în jur ,
ci numai vântul, veşnic trubadur.
te mai găsesc,
aşa cum mi-ai rămas
un gând răzleţ,
un vis rebel,
un pas,
o primăvară, crez,
un câmp de dor,
o aripă întinsă către zbor
cuvânt nezis,
iluzii,
necuprins...
da, uneori, îmi vine să zâmbesc
asemeni unui om ce-a iscălit
destinul ca pe-un vers
şi-adoarme mulţumit
gândind
că-i mult mai mult decât spera un timp
tot ce-a trăit şi n-a închipuit
prin simplul fapt
că s-a ştiut iubit.

greu

încerc să mă desprind de tine
greu!
e ca şi cum
eu, mugur, şi-al meu vis
ne-am rupe
răni pe trup de creangă tu...
şi-am spune Nu
întreg de firi ucis.
crezând că ştiu mai bine
ce-mi va fi
voi înflori alt vis din fulgi de scrum
petalele vor mirosi a dor
culorile
vor fi de rămas bun.
o altă floare,
mucegai şi fum
în care vom ucide paşi din drum.
atât de greu mi-e să mă rup de tine!
îmi vei lipsi,
cum altfel pot simţi
când topeam nopţi în zâmbete senine
şi noi doi, singuri, eram lumii toţi?

revino!

cui vei mai spune toate câte dor
şi câte au sculptat în ochii tăi
lumini din umbre, păsări fără zbor
când în obraji îţi sapă timpul văi?
cui îi vei plânge, ca un prunc de-o zi
printre sughiţuri, taine şi regret?
de câte ori căpruii tăi zglobii
vor adormi pe-al resemnării piept?
eu te aştept, întoarce-te cât sunt
pe buze port ciorchine de sărut
braţul grăbit să-ţi fie iar veşmânt
îl tai, îţi jur, de crezi că nu te-a vrut!

întreg

vom exista atât cât ne iubim
până să fiu, nici nume nu ţi-am fost
trecutul pare mai curând un film
e inutil să ne luăm vieţile la rost.
în jumătăţi de lumi ne-am irosit
întregul unui vis , nu mai puţin
acum e timpul nostru mult râvnit
nu te opri, hai să-l trăim din plin!
să ne iubim mai mult decât vom spune
reîntregiţi din jumătăţi de lume.

miercuri, 25 septembrie 2013

întrebare

trecând prin viaţă, tot ce las în urmă
pe lângă fapte, fie-mi cu iertare,
e un cuvânt, că vorba mi-e stăpână,
să fii om, azi, e ca o lumânare.
de arzi puternic, dăruind  lumină
e bine unora, celor ce le zâmbeşti
dar multe muşte-n jurul tău se-animă
şi-ajungi osândă, zmeul din poveşti.
să arzi cuminte, stins,trecând prin viaţă
nu-i nimenea să creadă că ai fost
ori,din toţi ochii, văd că pari o zdreanţă
tocmai aceia ce ţi-s adăpost.
ar fi cel mai din urmă fel de-a trece
prin timpul tău,contur unui domol
dar pierzi şi tu şi celor ce arzi rece
dând viaţa toată  pe nimic şi-un gol.
dară, întreb, ca simplă lumânare,
cum să m-aprind?frivol, domol, vâlvoi,
ori să petrec o viaţă de ninsoare
ca trup de ceară şi cu suflet sloi?

miercuri, 18 septembrie 2013

cuvinte

am scris de-atâtea ori atâtea rânduri
şi mai nimic în ele n-aţi văzut
erau, pesemne,noduroase scânduri
din care, mult mai bun, un pat mi-aş fi făcut.
dar vreau, acum , la un final de clipă
(că numai clipa o avem mereu)
să iscălesc, fără să port vreo pică,
toate ce-am scris, în care n-am fost zeu.
ci doar un om, cel dintr-un rest de lume
o adiere nu mai mult de-un ceas
trăire încalcită-n semne,urme,
în  litere dând sufletului glas.

marți, 4 iunie 2013

zero

mă dor pe umeri  zeci de grele-apusuri
zgârieturi dintr-un destin
strâns sul
atâtea minusuri
şi prea puţine plusuri
o matematică în care sufletul e nul.
aş radia oricare dintre ele
cum un desen greşit îl ştergi din cot
 de mi-ar rămâne douăzeci,
tot grele
îmi par acum,
când sufletu-mi socot.
din ecuaţii, mai mereu e lipsă
nu-i nimeni să-l includă-n rezultat
pe cer e-un soare
veşnic în eclipsă
pe tabla lumii, un zero barat.

duminică, 19 mai 2013

declaraţie


eu niciodată n-am fost singură pe lume
mai tot mereu,
când adormeam plângând,
nimeni
m-a strâns în brate şi mi-a zis
mâine va fi mai bine...
îţi promit!
şi-atunci când clipa mi-a părut minune
roşind, ca un copil
pătat de ciocolată,
nimeni
mi-a fost alături totdeauna
gustând cu mine,
din trăirea vinovată.
tocmai de-aceea mă încred în nimeni
şi voi iubi pe nimeni
fără margini
la fel cum te-am iubit cândva pe tine
mult înainte de-a-mi ajunge umbră
Nimeni.

vineri, 17 mai 2013

flori de suspin


atâtea stele strălucesc în cer
cum pot eu, lumânare în pustiu,
să rup un petic din albastra galaxie
spre-a fi măcar un punct de foc stingher?
ori printre flori, pământului, moşie
cum să pot eu, palmă de lut uscat
să nasc rubin, ca macul încâmpie
dintr-un cuvânt,
suflet pe o hârtie?
atâtea ape mângâie uscatul,
atâtea păsări cântă ne-ntrecute
ori eu mă trec prinn vorbe-aproape mute
neglăsuind
nemângâind oftatul.
eu nu rostesc, şoptesc...or să m-audă?
nu strălucesc,
doar conturez o umbră
nu înfloresc,
ascund sub talpa mea
flori de suspin,
flori de 'mă veţi uita'.

mai mult ca ieri...


departe-ai fost, departe mi-ai rămas
ca un ecou al nu ştiu cărui glas
ca un cuvânt ce nu s-a vrut rostit
în nu ştiu câte zări ce-au asfinţit.
departe eşti, departe îmi vei fi
nu văd cum să te pot azi încropi
doar din fantasme, gânduri şi păreri
când tot departe eşti ,mai mult ca ieri...
să ştergem din cuvinte un cuvânt
tăcându-l cum el ne-a tăcut mormânt
uitând că ne-am fost unul altuia departe,
să ne jurăm că doar pământul ne desparte.

vineri, 10 mai 2013

muţenie


în cuvinte ne-am unit
şi le potriveam perfect
răsărit cu asfinţit
cerul ne părea poet...
în cuvinte ne-am rănit
şi ne-a fost poemul dramă
litere ca de granit
ne-au zidit iubirea - Ană...
azi, ascunşi printre tăceri
ca după perdeaua deasă
catifea de-ndurerări
nici uitarea nu ne-o lasă.

să auzim de bine!


cobor aici!
nu mai pot merge
mi-e sufletul împrăştiat
în toate colţurile vieţii
în toate visele tăiat.
te las, de-acum
mi-a părut bine!
nu mă privi, să pot pleca
uită-mă azi,
nu-s o minune
în care să mai crezi cândva.
cobor aici,
mergi mai departe!
din drumul tău nu te opresc
doar visele ne-au fost păcate
ori, a visa, e totuşi, omenesc ...

duminică, 5 mai 2013

stare


azi plouă
cum n-a mai plouat niciodată
din cerul vâscos,
de un verde-amărui
rafale de gând năvălesc laolaltă
şi  eu nu sunt eu,
ce-am ştiut văd că nu-i.
prea plouă
cu picuri de plumb ori  de piatră
orbind  răsăritul
sub  nori încruntaţi
de-ar fi doar o  stare simţirea trădată
n-ar fi de furtuni
ochii mei îngropaţi...

sâmbătă, 4 mai 2013

alt mai


nici nu mai ştiu dacă păşeam desculţă
când tălpile te căutau timid
boboci zvâcneau pe rochia de voal
o înflorire-n timpul tău râvnind.
nici nu mai ştiu dacă eram tăcută
ori fredonam emoţii, aşteptări;
încă un mai pe rochia neînflorită...
tu nu ai paşi, eu nu mai am cărări.

miercuri, 1 mai 2013

semne


n-are pământul cratere şi chei
doar urme de sărut şi mângâieri
când ape, soare, vânt şi nopti femei
l-au alintat, iubindu-l primăveri.
nici chipul meu nu-i lut uscat de vreme
eu riduri n-am
doar semne c-am trăit
iar  dintre toate, una  mi-e mai dragă,
aceea-n care tu te-ai iscălit.

vineri, 26 aprilie 2013

sunt!

ce clopote se zbuciumă în zări?
de ce toţi dragi acum în jur se-adună?
nu ştiu să plouă, doar tăcerea tună
în ochii voştri  plini de remuşcări...
trecutul pare viu ca prin magie
sunteţi aici, voi, ce mi-aţi  fost tablou
tu, mamă, şi o lume ce mă ştie
ce v-a întors pe toţi, ca pe-un ecou?
mă bucur să vă văd, dar nu-nţeleg
de ce sunteţi cu toţii trişti? nu pier!
doar mă retrag pe-un munte de tăceri
am obosit  şi chiar  aş vrea să plec.
nu plânge, mamă, ce-ai avea de plâns?
rămân copilul ce l-ai îndrăgit
iar tu, iubire, ce-i că m-ai rănit?
măcar că te-am ştiut şi mi-e de-ajuns.
mi-e dragă viaţa, i-am gustat din miez
v-am pus iubirea zilnic în cuvânt
dar dacă azi nu pot să mai semnez,
de ce mă îngropaţi cât încă sunt?

arderi


nimic nu-i mai cumplit ca-nsingurarea
când ea îţi curmă ultimul răgaz.
un palid strop de viaţă în obraz
e semn că nu m-a cucerit încă uitarea.

nimic nu-i mai tăios ca sfâşierea
în colţii căreia îţi piere un surâs.
când tot ce simţi, în râuri mute-ai stins,
pari doar o stâncă rezemându-şi zarea.

să vezi în fiecare zori un alt apus
mai roşu ca oricare-nsângerare,
să lupţi, să speri că încă nu s-au spus
cuvinte ce-ar mai înlesni o întâmplare.

adorm târziu pe braţe de uitări şi gol
mi-e viaţa zbatere a peştilor pe ţărmuri
înaintez ca paşii în nămol,
cu visul ca un cal strunit de hămuri.

pe fiecare chip e un muzeu
doar ochii au intrarea gratuită
surâsul, mai smintit ca Prometeu,
aprinde focuri din scântei de-o soartă.

de poţi, salvează-mă de neagra întristare
ce-nvolburează gânduri ca pe-o lună
ea mă topeşte ca pe-o lumânare
şi mă frământă ca pe o nebună!

vineri, 19 aprilie 2013

aşteptări


aud ecoul unor amintiri
ce încă n-au trecut prin viaţa mea
văd paşii unui vis fără opriri
e-un fel de a ghici
prezenţa ta.
două pahare se ciocnesc
voios
sunt implinite,
noi am fi la fel
un aer zgomotos
atât de roz
conturul nostru,două vieţi în el.
în cameră plutesc doar puf şi fulgi
fulgi dintr-o pernă amorţită-n timp
într-o cămaşă lungă, plete lungi
eu par poveste şi tu singur scrib.
vezi cât de plin e în cuvinte tot?
şi visele par goale fără noi
de nu va fi să fim, eu te provoc
rescrie soarta pentru amândoi!

mulţumire


mi-ai văruit pereţii zilei în calvar
râdeau pe-un ram de mucegai
priviri umbroase
ca într-o plasă de păianjeni flămânziţi
mi-am prins, crezându-te,
aripile-n angoase.
aveam să fiu gustarea morţii la dejun
curgeau sfârşiri în vene,
amorţiri în oase
cum de-am crezut în tine, n-aş putea să-ţi spun
dar nu mai pot s-ascult
motive languroase.
vei fi trecut...
paşi pe un drum înnoroit
n-am să-l merg iar
chiar de-o să ţin ritmul în loc
au fost prea multe, mult prea grele de grăit
de-mbrăţişez tăcerea,
e tot ce-ţi recunosc!
nu-i alt cuvânt să-l spun atât de cert:
eşti singurul sfârşit ce nu-l regret!

crez


de vorbă la o cană de răstimp
ziceam de gânduri şi de-o lume toată
când, câte-o şoaptă-mi reproşa zâmbind,
răstălmăcindu-mi vorba înnodată:
-tu nu vezi bine, ce-i în lumea voastră?
nu vezi ochii ce-n pământ ţintesc?
spre-a străluci,
şi steaua în fereastră,
sărută nori, călcâie ce-o strivesc?
-eu nu mă plec! ignoră-mi capul drept
nu mi-l struni, ca şeaua pe un cal
eu nu sărut pământul să-l deştept,
când munţi, stăpâni, nu mă gasesc egal!
-vai, cum gândeşti? nu-i oare nebunie
să-nfrunţi furtuni ce frunţi de munţi îngroapă?
eşti doar un om, revino-ţi din trufie
nu-i laudă din tine ce se-adapă!
- îi zici trufie, eu i-aş spune crez
şi nu chem broaşte-n iazul meu de vise
de nu plec fruntea, văd al vieţii miez
de-o plec, văd rădăcini de rugi ucise!
fii tu în locul meu, şoaptă de vânt
încearcă tu să taci ce ai de spus
să vezi cum din surzimi îţi sapi mormânt
să văd cum poţi intra în el cu un surâs!
şoapta atunci, sări ca dintr-un arc
-eu voi fi lumii cât va fi etern
nu mă înving tăceri,vorbe  nici  leac
sunt evadarea dintr-un mut infern!
-cum simţi şi tu, tăcerea mi-e blestem
dar nici cu vorba nu fac nuntă mare
îţi semăn, şoaptă, ce umil te-aştern
dar numai ţie voi să-ţi cer iertare!
te-aş fi strigat dar ce ecou nefast
când cu muţimea lumea te confundă
în tot pământul, cât de lung şi lat
n-oi fi nici eu ca ploi ce tălpi  ce lut sărută!
eu nu te tac, ţin capul sus şi breaz
să-mi plouă norii palme peste faţă
voi înroşi al lumii fad obraz
că nu-i destin să te târăşti prin viaţă!

luni, 8 aprilie 2013

tablou


azi nu te-aştept să vii
îmi fac de lucru
nemăsurat, timpul nu pare lung
să curăţ cerul, zic
e prea albastru
culoarea sufletului de iubire ciung.
azi iau pensonul şi-l înmoi în vise
redesenând întregul orizont
luna o şterg de petele închise
şi conturez un lun
să-i fie soţ.
să-i schimb paloarea
în culori intense
de azi e verde, zic, zâmbind vioi
un lun şi-o lună
ce de-acum vor ţese
din noapte,
aşternut pentru-amândoi.
deci, nu te-aştept...
acuşi tablou-i gata
eu pictor nu-s,
nici pui de Dumnezeu
dar vise am, iubirea mi-e unealta
pe pânza sufletului tu eşti curcubeu.

muguri


nu ştie nimeni să te simtă cum te simt
şi nici absenţa nimeni nu ţi-o plânge
cum eu ţi-o plâng
şi cum adun în schimb
fulgi de-amintiri din ce-am trăit
şi ninge...
nu va fi nimeni
să iubească-atât
numai tu inimii i-ai fost stăpânul.
şi nu voi da pe zeci de-mpărăţii
sărutul tău
ce nu-mi trezea doar sânul.
te voi purta
ca pe-un parfum de mir
ca pe un nufăr într-un lac de broaşte
iar, de acum, eşti altcuiva potir
eu, în cuvânt, mereu te voi renaşte.
nu, nu blestem,
mă bucur că mi-ai fost
şi-atunci când umbra a uitat  de mine
oricând te aflu
tu mi-eşti adăpost
iar gândul rătăcit  plânge-a uimire.

zâmbet


când palma e tot ce primeşti de la timp
zâmbeşte că nu te-a uitat
când visul rămâne doar vis şi atât
zâmbeşte, măcar ai visat!
de-ajungi doar înscrisuri în acte pe-un raft
semnează cu zâmbet hârtii
tu, fir de nisip în furtună de praf
pământului zâmbet să-i fii!

duminică, 31 martie 2013

priviri



te-am întâlnit în timpul sec de viaţă
pe umeri trenă de visări purtând
tu cu un gând a cărui dimineaţă
n-aveam s-o ştiu nici azi când scriu un rând.
vorbeam uşor despre orice nimicuri
făceam din slut răscruci de univers
ce n-am ştiut? să ne ferim de friguri
ce-aveau să-ngheţe şi un pas în mers.
să ne fi rătăcit prin sorţi stinghere
ori ne-a fost drum deşertul nisipos
ce-a înecat trecutul în tăcere
lăsându-ne doar timp fără folos..
îmi vei uita curând flama din şoapte
ce te-aprindea când eu zâmbeam că eşti
numai doi ochi privind a cer de noapte
vor aminti ce-nseamnă să-mi lipseşti.

tăcere


azi am privit oameni zoriţi de străzile trezite sub paşii lor,
ca umbre ale norilor măturaţi de vânt,
imaginându-mi-i fantome....
cumva, anticipam acel final al trupurilor
ce nu-şi vor regăsi liniştea-n veci,
indiferent de forma pe care o îmbracă sufletul...
oamenii îşi pierd locul în patul nopţii supreme
cu preţul gândurilor din timpul vieţii ce o ştiu ( sau cred că o ştiu) ...
viul se scurgea pe chipul lor cu fiecare lacrimă
şi zbuciumul de zi cu zi îi adâncea în groapa spre nimic.
Îmi venea să le strig " oameni, treziţi-vă!
aveţi singur un anotimp să înfloriţi în pajiştea veciei,
un timp numit, aiurea, viaţă,
măsurat în ticăituri surde,
zile-absurde ,
un prea subţire cer să-l zgâriaţi printre scaieţii gândurilor voastre,
rugi fără flori,
temeri copleşitoare,
ce vor atrage viespea risipei!'''.
Dar oamenii au trecut,
mai apăsaţi de griji ca niciodată
şi eu tăceam ca un pământ înghesuit de ape,
temându-mă ca nu cumva roirea zbuciumului lor
să mă zărească.
Părea destulă grija unui stup polenizându-mi timpul,
un stup a cărui matcă erai tu

miercuri, 27 martie 2013

regrete


voi spune vorbele ( ce ţi le-aş spune ) altcuiva

şi voi zâmbi cum numai ţie pot zâmbi
din amintiri cumva voi evada
când muguri noi de vise vor plesni.
te voi uita ( îmi spun) ca pe-un hoinar
ce mi-a lăsat un zâmbet amanet
dar de regret ceva şi n-ai habar
nu-i că te uit,
ci, că uitând, te iert.

gând


cu un suflet în minus printre-atâtea portrete
nu-i mai searbădă lumea, nici mai grea de regrete.
o culoare în minus printre-atâtea nuanţe
nu se simte, stiliştii pot masca discordanţe.
poate ,doar, palizi maci vor tânji după mine
într-un timp ce-or sclipi  transparente rubine
se vor scrie pe ziduri inimioare de ceaţă
imitând un apus fără pic de roşeată.
tot ce-a fost se dezminte, ce lipseşte se uită
mai puţină c-un val, nu e marea-ntreruptă.

imposibil



nu-i şchioapă inima,
nici mută
dar zilnic pică în sevraj
când e de tine nevăzută
ca mimul trist
fără machiaj
dar ea gesticulează-ntruna
şi bâiguie nepriceput
poate că-i, totuşi,
o nălucă
un şoim pe-un cer cu nori,
un punct.
se zbate...
zău că aş opri-o
să-i curm căderea în anost
dar cum să-ţi ticăie adio
când te iubeşte pe de rost?

umbre de viaţă


când luna-mi dansează-n tavan,
degeaba mai curăţ fereastra;
prin dâre de tot ce-aminteam,
doar ea conturează speranţa.
mai palidă azi ca oricând
aruncă luciri ce m-alungă
prin linişti ce sapă în gând
ca râul în trunchiul de stâncă.
văd luna zâmbindu-mi lasciv...
de aur de-ar fi resemnarea
şi tot aş schimba-o pe-un stih
să-mi strige tăcuta-ntristare.
poţi crede? si ea a iubit!
cât lumea şi-un cer laolaltă...
răsare-n decor de-asfinţit
mereu de-al ei soare-alungată.
din umbră priveşte ateu
în ghearele nopţii se zbate
cum tu, jumătate de eu,
eşti zilei străin şi departe.
sper lună să nu-mi fii curând
nici vieţii o noapte-n neştire,
cât încă exişti şi eu sunt
chiar umbra ne fie iubire!

luciditate


când nimeni mă vede şi nimeni nu ştie
cum ard printre clipe o viaţă-n făclie
nicicui nu-i mai pasă când fără vreo vină
nu sunt dimineaţă,
ci-n sfeşnic lumină...
cum nimeni ghiceşte topirea de timp 
când linişte n-am conturând al tău chip
renunţ la senin, fii tu altora cer
de-i cine să creadă al tău efemer.
prin lacrimi sculptate de simţuri topite
aduc, fără vorbe, de tine aminte
cel care-mi jurai un senin fără corbi
deşi ai rămas ... curcubeu pentru orbi.


miercuri, 20 martie 2013

noapte


în liniştea nopţii nu geme un nor
doar scârţâie cerul ca vechea podea
când rar îl păşeşte un vis,
nouă stea
bătrânul azur se înclină usor.
în zi nu-ţi dai seama
e grabă şi zvon
de timp alergat chiar şi sufletu-i orb
dar noaptea e oda tăcerii ce-o sorb
pământul uimit şi, ici colo, un om.
puţini mai visează, mereu mai puţin
o stare de veghe persistă şi-n somn
cu griji pentru zile, cu zile adorm
prea mulţi ce n-au spus încă, vieţii, Amin.
să fie, deci, noapte, doar noapte şi-un veac
uitat să ne fie pe veci timpul zi
în nopţi să aprindem, visând, galaxii
şi-n veac să trăim fără tic, fără tac.

ritm



de mult iubirea e doar un tablou
în care mă zăresc şi nu par eu
o pernă veche şi un larg tricou
sunt piese dintr-al patimii muzeu.
orice aş spune azi nu mai contează
nici nu mai ştii s-auzi ce aş rosti
iubirea e o stare veşnic trează
în inimi ce ţin ritmul zi de zi.
puteam atunci să-ţi şterg de praf seninul
când stăruiai că drumu-n doi e-abrupt
acum ţi-e drumul lin, de când destinul
s-a răzbunat şi-n jumătăţi  ne-a rupt.
te-ntreb, deşi târzie-i întrebarea
cum ar fi fost să fi pvstrat un gram
din tot ce-a rătăcit, prin noi, uitarea?
i-am fi senin iubirii ce-o juram?

acum ori niciodată

ştii ce-i acum?
nu-i timp, e tinereţe
înmugurirea unui zâmbet verde
mai crud ca iarba ce în ţarini crede
când îşi înalţă trupul mlădios.
e noaptea-n care orice vis e roz
când curcubee varsă îndrăzneţe
culori în cupe să ciocnim în doi
cu sete de-a trăi un timp frumos.
acum ori niciodată!
nu oricând;
nici mai târziu,
ar fi ca un blestem
ce-ar scufunda Titanicul din noi.
mă sperie destinul unui lemn
şi aerul uscat cu iz de fum
la fel ca timpul,
arderi de acum.
dar  ce-i acum?
din lanţ o altă za...
e o răscruce între nu şi da
oprește-te de nu ştii încotro!
de nu-mi vezi drumul,
lasă-n urma ta
în semn de bun rămas,
crengi de salcâm.

duminică, 10 martie 2013

revoltă inutilă


nu-i just!
e absolut absurd şi incorect
în loc de un concediu pe pământ
e viaţa un canon
un timp infect
un post fără sfârşit de la-nceput.
nu-i just deloc
e timpu-atât de scurt
si-atât îl irosim în amănunt
eu mecanismul denumit trăiri
îl văd ca pe un film - 'bătăi de joc'
râd zei de noi
întregul univers
priveşte spectator cum ne-amăgim
cu fiecare zi
cum că trăim
când noi doar exersăm un mers invers.
plătim nedrept, din primul nostru ceas,
cu sufletul cioplit de-un orb destin
născuţi întregi,
închidem ce-a rămas
sculptura vieţii :
resturi într-un scrin.

luni, 4 martie 2013

penitenţă


nu te-am uitat!
dar, dacă strig în hăuri
şi hăurile îmi întorc ecoul
la ce folos a mai rosti cuvântul
când voce-i sufletului
sugrumat de gânduri?
ori nu e fel în care n-am grăit
fără surdină să mă fi-nvelit!
nu te-am uitat,
doar nu mai vreau să strig
cu riscul de-a muţi
o veşnicie!
în clocote de vorbe
de mă fierb
învăţ să tac!
ce nu a fost să fie
mă uită azi,
pedeapsă că te pierd.

trecut


nu-i mult de-atunci
pare o veşnicie
pentru că tu şi eu
aveam alt vis
alt cer
azi de plătim trecutului simbrie
în lacrimi
tot nu suntem cei de ieri
ce-a fost a fost
nu vom putea cu vorbe
să înviem ce dus e de atunci
de-am fiinţat în negândite forme
acum nu-i cale între două stânci.
doar râuri de-amintiri pot să inunde
valea pe care rătăceam sfioşi
când două ceruri plâng de noi flămânde
 noi le- amutim pe culmi de munţi stâncoşi.

duminică, 24 februarie 2013

de-ale vieţii


mai sunt momente când mi-aduc aminte să exist...
în rest, sunt doar un croitor cu sacul vieţii lui
zile, zdrenţăroase,
tivite
de absenţe şi gânduri colţuroase
par bolovani din stâncile unui destin
în braţe prăvălit
mereu mi-am zis că într-o zi voi merge la târg
dar încă n-am aflat unde va fi
caut un răsărit neasortat de nori
să-l iau la schimb pe-al meu
mă-ntreb cine s-ar oferi cumpărător?
nu mi-aş permite un sac nou
(ca tot ce merită un preţ, nu-l pot plăti)
deci, mă apuc din nou de peticit...
cu riscul de-a fi omul cel mai priceput
în a croi cu fir din sufletul
şi el de-atâta zbucium descusut
ce-şi aminteşte să existe când şi când
în petice de zâmbet şi cuvânt.

schimbare


rupeam petalele pe rând dintr-un minut
plâng  florile din câmpul unui timp
cuprinse de absurdul cenuşiu
în anotimpul unui ”prea târziu”
întreabă câte-un gând
m-ai fi iubit
de nu purtam însemne de-nnorări
pe trup şi ochi, plămadă de pământ
nebinecuvântaţi de ai tăi zori?
de-ar fi aşa ori eu să fi ştiut,
clipeam doar uneori
sau nici atât.
dar, ologit de viaţă,
dezgolit,
e splaiul  meu pârloagă
ce-a iubit.
ce să-ţi mai spun? cuvântul e prea mut
am rupt petale de atâtea ori
pământul nostru, timp de vise crud
l-am pustiit prea lesne uneori!
de-aş mai putea bătători cărări
pe margine de câmp
ori crâng de vis
n-aş mai culege braţe de uitări
stârnind  parfumul ceasului ucis.
chiar de-om trăi o vreme la-ntâmplare
printre boboci de clipe şi râvnire
vom saluta-nflorirea  cu răbdare
lăsând în urmă sâmburi  de iubire.

analize


de când mă ştiu
între două zile m-a pândit mereu o teamă
un porumbel cate-o pisică-ndeamnă
în rest, doar noapte şi pustiu.
colivia în care mă adun zi după zi
mă protejează oarecum de a fi pradă
şi-atunci de ce să mă mai plâng?
doar n-o fi bai, nici visului otravă!
cum braţul mi-e subţire, îl întind
să mai ating cu vârful degetelor
ghemul de vis, fir de eternitate...
a doua moarte nu e dată orişicui
doar o pisică dă  de zor târcoale
eu simulez trăiri, respir şi doare
un aer comprimat de-aceeaşi uşă-nchisă.
poate-i mai bine  să privesc
prin gratiile unei vieţi de vis dezisă
decât să mă trezesc
în pragul unui   imposibil de atins
mereu respinsă.

Gângureli


o, fir-ar! iar m-am fâstâcit
sub al iubirii timbru
am îndrugat verzi şi uscate
spunând nimic,
doar gângureli forţate...
într-un final, era atât de simplu
eu să-ţi răspund,
ce-atâtea generaţii
şi-au spuns pe rând
că da, că se iubesc...
ce mă frământ?
ce mi-e atât de greu şi nefiresc?
şi, dacă, iară, mă  întrebi,
mă fâstâcesc...
ca pruncul  bâiguind câte-un ceva
tot  încercând  a îndrăzni un da.
să fie felul meu
de-a spune  '' te iubesc''?

neîntâmplare


îmi amintesc o zi din viaţa mea
singura zi în care-ai fost aproape
un vineri gri, aş vrea să-l pot uita
(mai gri decât o umbră-n tulburi ape)
atât de mult dorită, nici nu ştii,
avea să-mi fie timp fără culoare
ştergându-mi visele înscrise pe hârtii
ce te-aşteptau să le fii întâmplare.
ceva s-a stins
când mi-ai ajuns alături
te-ai smuls din mine
mă priveai străin
şi-n loc de-mbrăţişare şi desfături
mi-ai dăruit un vineri de pelin.

apocalipsă


de ce a trebuit să aflu că exişti?
cum de-am uitat că ce nu ştiu nu doare?
glumeaţă viaţă-şi bate joc de mine
parcă o văd cum râde-n colţul zilei
de felul meu de-a inventa culoare.
eu, transparentă umbră de-amintire
plâng a iertare.
(e un plâns copilăresc, ai spune)
dar ce-i mai pur ca plânsu-n astă lume?
tu mă sfidezi , timpul la fel
şi golul
îmi invadează sufletul
ce nu-l mai ştii.
însă cum tot ce simt
nu-s fantezii,
cum nici iubirea nu-i în veci eclipsă
chiar dacă te aflam acum ori nu
te aşteptam
ştiind că eşti oricum,
nebănuind că tu
îi vei fi inimii un fel
de-apocalipsă.

perle


am vrut să plec
şi m-am luptat cu timpuri
ce-mi închinau uitarea drept tribut
voiam să piară necrozate cuiburi
de frământări ce-atâta m-au durut.
şi am închis, cu ochii, simţăminte;
sub pleoape-şi cere drept scoica de gând,
dar nu-i voi dărui acel cuvânt
să piară ca şi cele dinainte!

tac veac de-atunci, ca peştele în ape
refuz  si visul
dar, el, rostogol,
cade greoi...o ancoră de șoapte
înfiptă în nisipul mut ca noi.
ce straniu gol,
abia de-i spun pe nume
întinderi de-ndoieli ne-au înghiţit
de-ai fi simţit ce n-am ştiut a-ţi spune
ne-ar fi pictat un verde asfinţit.

dar valuri de regrete lasă-nsemne
lovind  în suflet într-un tainic chip;
munţi de  nisip
cu timpul vor fi perle
şirag dintr-al iubirii falnic dig .

curg amintiri de amândoi ucise
adâncuri tulburate de reci ploi
întreg oceanul desecat  de vise
va fi morman de pietre  şi noroi!

însingurare


era un fel de ceaţă lipicioasă
ca ploaia speriată de căderi
un felinar cuprins de o angoasă
stârnea haotic umbre prin tăceri.
ecoul stins de strada mucezită
al paşilor purtaţi inconştient
părea un vals, o muzică menită
să-i fie ritm, singurătăţii, lent.
nimic aparte să-mi aduc aminte,
nu merita un loc în amintiri
şi, totuşi, mi-a pătruns în oseminte
însingurarea, ceaţă de simţiri.

tratament


m-am molipsit de-o boală rară,
refugiul într-o lume doar a mea,
visez cu ochii larg deschişi spre viaţă
ca o fereastră în miezul iernii spartă
...dar de o vreme,
mă vindec zilnic de visări,
tratându-mă cu doze de realitate...
înghit câte un pumn de zile capsulate,
colorate în alb negru,
nu care cumva să uit a face
diferenţa între zi şi noapte
printre atâtea ore  de absent.
astăzi m-am vaccinat
împotriva dezamăgirii
mi-am zis că merită să-mi asum riscul
unor efecte secundare
ca deznădejdea
sau alte eventuale tulburări de sentimente,
însoţite de tremurul necontrolat al inimii,
slăbită de tine
cred că voi scrie o poezie despre viaţă
aşa cum   va mai fi
în urma tratamentului prescris
de un destin înfofolit într-un halat imaculat
sub care stă ascuns, sarcastic, implacabilul...
el nu-i obişnuit cu mila
prescrie timpul în formule şi reţete
ce niciodată nu dau greş
doar rezultatul e mereu acelaşi

sâmbătă, 23 februarie 2013

ruine


ştiam ca prin minune
să dăm dezastrului alt sens...
tu exersai demolându-mi sufletul,
eu, ancorându-l de iluzii,
îl reclădeam în lumi imaginare,
lipind  crâmpeie dintr-un univers
în dărâmare.
prezentul neglijat s-a prăbuşit
în praful unui timp
ca o ruină...
chiar şi iubirea,
unic arhitect,
şi-a luat concediu
vreo trei ani lumină.

chiromanţie

eu m-am născut în palma ta,
pe calea cea mai grea din toate
linia inimii mi-a fost
drum urgisit cu iz de moarte.
în pumnul strâns m-am ghemuit
să-ţi fiu un punct în orizont
ce nici măcar nu l-ai zărit,
deşi un punct încheie tot.
m-ai iscălit în carnea ta
acum sunt rana ce-o dezici
nici să mă ştergi n-ai mai putea,
m-ai scris cu litere adânci..

sâmbătă, 16 februarie 2013

mulţumire

 tu m-ai golit de toate morţile
ce mi-ar fi dăruit
eternitatea
acum să mor nu pot
chiar de-aş mai reuşi cumva
cândva
ar fi un fel de somn
o adormire fără vis
deşertăciune!
câtă genune mi-ai lăsat
împrăştiindu-mi  sufletu-n eter!
ţi-aş mulţumi că am rămas în viaţă
dar, oare, nu-i chiar viaţa moartea cea mai mare
pentru suflet  ?
voi adormi,atunci, doar trupul,
mintea
lemn în lemn
lut între luturi
printre grămezi  de amintiri
ca un pustiu pierdut într-un pustiu ...
cum ar putea muri ce nu e viu?
doar sufletul credul şi zdrenţuit
mi-ar fi salvat eternul de sfârşit.

miercuri, 13 februarie 2013

doar omul



Oceanul, fără râuri , rămâne doar pământ
pământul, fără iarbă, devine doar cuvânt
cuvântul nerostit e punte spre uitare
uitarea-i ce se-alege din tot, fără valoare
valoarea o măsoară doar omul în cuvânt
iar omul, plămădeală din apă şi pământ
calcă pe tot ce-i sacru, prezentul i-e avânt
uitând că existenţa e doar o noţiune
când lasă la tot pasul doar praful dintr-o lume!

luni, 4 februarie 2013

nu ştiu


 în ce cuvânt să strig
ce nu mai pot
şi în ce limbă dorul mi-ar avea ecou?
de câte ori să pic,
în ce genunchi?
de câte ori să mă ridic din nou?
în ce culori să vadă ochii mei
un asfinţit
ce-i de culori pustiu?
în ce fel să-ţi mai fiu
eu care-am fost
(cum spui)
şi plus şi minus infinit ?
 nu ştiu!

sâmbătă, 2 februarie 2013

contrast


să spun, nu mi-e uşor, las urmă
de câte ori alerg să fug
iar alergarea ce mă curmă
e bâlbâiala ce-o îndrug.
absurd contrast de sentimente
sfârşeşte zilele pe rând
delir de gânduri, puf şi pietre
strigăt de mut, oftat în vânt!
înaintez, oricât aş bate
pasul pe loc, greu de-amintiri
răsuflu-a viaţă cât se poate
ca un balon prin trandafiri.
dar cât respir, e loc de mâine
chiar dacă mâine e doar vis...
cum să mai sper într-o minune
când azi abia de cred ce-i scris?

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

ecouri


în câte feluri nu s-a spus ”destul!” ?
mi-e greu să cred că s-a omis vreun fel
şi, totusi, cine-a auzit ecoul lui?
poate pustiul...sau, de-un timp, nici el!
atunci, de ce să-l strig eu, azi, în van,
când nu-s urechi prea plinul să-mi audă?
dar cum s-auzi când viaţa-i un vacarm
în care suflete vorbesc o limbă mută?
şi-apoi, de strig, la ce-mi ajută, oare?
doar nu-i destin înduplecat de-un glas
cum nici furtuna nu slăbeşte-n pas
când tună cerul a destul ce-l doare.
mai bine tac şi strâng în pumni seninul
ce nu-i sătul de-al meu cuprins uman
cât am speranţa mi-e de-ajuns puţinul
să-mi conturez un curcubeu în geam .
------------------------------------

(acelaşi gând cu altă formă )

în câte feluri nu s-a spus ”destul!” ?
mi-e greu să cred că s-a omis vreo formă
şi, totuşi, multe,felurile n-au avut ecou...
de ce să strig şi eu,în van, destul ?
când nu s-au inventat urechi să mi-l audă?
văzut-a cineva destinul cu înfăţişare mai hidoasă
decât îmi e cel de acum?
un uriaş fără urechi şi suflet,
cu fălci destul de mari
să poată înghiţi tot universul meu de vise...
un hău în care mi-au pierit pe rând
strigăte multe, mute...
gânduri ce nu văzut-au răsărit, nicicum apus.
destul!
al cui o fi ecoul ce-mi răsună în urechi? (mi-am spus)
eu n-am strigat...să fi strigat însuşi destinul?
delirez...
destul să fie chiar şi pentru el acest infern ?
suspinul lui, o clipă de l-ar auzi,
mi-ar respira sufletul mut şi-ar mai zâmbi...
e timpul meu şi nu-mi va fi
nicicând destul!

vineri, 25 ianuarie 2013

amânare


când sufletul ridică trist din umeri
nu-mi ştie pasul încotro s-apuce
cu toate astea, eu, de dus, m-aş duce...
fără-ndoială, ţineri sau reţineri
doar să nu stau pe loc încă o vreme
să nu ştiu ziua când voi fi înfrântă
de albul zugrăvelilor pe tâmplă
doar tu eternul mi l-ai scurs în vene...
de când în sânge mi-ai ajuns,m-am rătăcit
de lutul ce mă leagă de pământ
dar încă nu s-a spus acel cuvânt
să mă întoarcă-n eul părăsit.
şi, zău, m-aş duce, te-aş urma oriunde
dar sufletul nu vrea să-ţi fie umbră
căci n-ar fi loc în care el nu umblă
refuză cu umbriri să te inunde.
deci, cum să fac?
muţesc în gesturi temeri
dar talpa-mi arde, pasu-i de gândac
cum să accept o viaţă-n care tac?
iar sufletu-mi ridică trist din umeri.

marți, 22 ianuarie 2013

album


şi când mi-e dor de tine mai tot timpul  plouă...
n-aveai cum să observi
ochii de rouă,
nici toamna ce începe-n primăvară
poftind  la fiecare frunză amorţită,
trezită de un  gând îmbobocit
ca un păcat  ce o va ofili...
până şi iernile dau semne că renunţă
par obosite să îngheţe stropii
prelinşi pe-obrazul slab al fericirii...
azi nu mai ninge ca-n trecut
zadarnic timpul
îndeamnă cerul ne-ncetat să lupte
adeseori se-nchide abătut
în codri deşi de nori
l-aud cum plânge.
nici verile de ieri cu strai de raze
nu strălucesc ca-n zilele de-atunci
poartă de-un timp, în ochii mei, un doliu
veşmântul tern al penelor de cuci.
e mult prea toamnă-n suflet
vrem, nu vrem
plouă întruna
ca dintr-un apoi
din gânduri sugrumate
curg puhoi
tăceri gălăgioase de infern...
de-atâtea ploi o stâncă sângerează
pe ea ne-am iscălit iubirea-n doi.

duminică, 20 ianuarie 2013

detalii


pustiul nu-i nimicul oarecare
ci plinul de amprente şi poveşti
nu e sfârşit,
doar  pod între hotare
spre începuturi ce nu le gândeşti...
tărâmul lui îţi pare gol şi  putred
ţi-e teamă pasului să-i dai avânt
dar rădăcini de viaţă prinse-n suflet
îndeamnă să-i dai ramuri unui gând.
nimic nu ţi-e familiar,
doar multă frică
tot ce ştiai e-al timpului tribut
dar  cum nici bobul de nisip n-abdică
de ce să fii tu, dintr-atât, pierdut?
ridică-te, schiţează paşi în minte
tot ce-i acum e mâine alt  pustiu
tu mergi pe drum
atât cât ţi-e 'nainte
până eşti dună de nisip, fii viu !

miercuri, 16 ianuarie 2013

concluzie


să nu crezi că va fi uşor să mi te scot din suflet!
mintea am reuşit s-o păcălesc
am răsucit cheia imposibilului în uşa
pe care obişnuiai să-mi pătrunzi în gânduri...
deasupra ei am pus un clopot vechi
astfel, de fiecare dată când încerci o revenire,
să te întâmpine cu tânguirea nu-ului din glasul meu
ochii mi i-am ascuns după o grea perdea a resemnării...
însă cu sufletul e altfel de poveste!
odată ce-ai păşit în el
ţi-a devenit culcuş, oglindă, casă...tot
acum mi-e teamă să privesc pe geamul lui,
te-aş regăsi în orice milimetru !
îl stăpâneşti şi nu-mi mai aparţine;
priviri, contur, amprentă, şoapte...tu în toate !
chiar nu am cum să te scot din el...
mult mai uşor mi-ar fi să uit că am un suflet.

luni, 14 ianuarie 2013

altfel de gânduri


nu-mi amintesc să fi durut vreodată gândurile
cum mă dor acum...
le derulam ca pe un film de scurt metraj
fără să-ntreb cine erau regizorul sau scenaristul
cu siguranţă punerea în scenă o realizam eu ( cu sau fără voie) şi un rest de lume, ce-mi era pe rând, coechipier, critic şi spectator...
ori, pentru că subiectul zilei insistă să-mi fie drama,
sper să le pot opri cumva...
detest reacţiile fluide ce-mi şterg toate peliculele
odinioară premiate de suflet cu un zâmbet...
poate de voi schimba decorul,
 chipurile creatorilor de situaţii vor înţelege că obişnuiam să fiu
comediantul vieţii mele...
căci ce-i mai plăcut şi purificator ca hohotul de râs ?
dar cum să-l schimb
când toţi pereţii minţii sunt ca o salină din adâncul frământărilor sufleteşti?

miercuri, 9 ianuarie 2013

Era Adevărului


nu m-aţi secătuit nicicând de vlagă
chiar de-am trăit mereu mai mult în umbră
din caierul tăcerii dându-mi treabă
eu mi-am luat timpul - furcă mult mai lungă.
pe când pe voi vă speria sfârşitul
eu, rabdător, priveam micimea lumii
căci mie niciodată asfinţitul
nu mi-e sfârşit, oricât mai speră unii.
mereu m-aţi pus la colţ, pentru ce vină?
ştiu, glasul meu ades incomodează
dar v-aţi fălit cu palidă lumină
căci nu-i lumină, fără mine, trează.
destul de-acum cu era mincinoasă
e rândul meu să fiu purtat pe braţe
m-aţi izgonit, acum vă fiu pedeapsă
scuzele voastre? vorbe de paiaţe!

bloguri vizitate

Translate