joi, 27 decembrie 2012

dar tu?

te aşteptam pe când credeai că număr
negrul absurd al zilelor ce curg
te aşteptam...
îmbătrânea pe umăr
un dor de noi, zâmbind unui amurg.
imaginam că ne va râde-n plete
acelaşi vânt uimit de-mbrăţişări
nu întinam cu gânduri deşuete
altarul unui vis născut din ieri
dar mi-ai fost singur lacăt fără cheie
un timp crucificat de-ateul Nu
ori, de-ar fi mâine zeii să încheie
acest absurd,
eu tot te-aştept...
dar tu ?

marți, 25 decembrie 2012

fuga


ce maraton e timpul meu prin veci
cum mă strecor prin gânduri
să te-ating
ele mă vor statuia ce nu-ţi sunt
-lutul topit de ani ca fulgi betegi-
aglomerări de vise ocolesc
e mult prea mult pentru un singur eu
nu mă mai rog la sfinţi ori dumnezeu
să-mi fii...
ce fac e doar ce ştiu, să te iubesc!
eşti tu cumva, altfel
-nu am cuvinte-
ba nicăieri , ba cum te văd acu'
o, de-ar fi doar cuvânt cuvântul nu
dar e mai mult şi peste tot
şi-mi ninge...
din amintiri, din gânduri
ninge mut...
fug de tăceri răstălmăcind un tu
în care-ţi sunt!

duminică, 23 decembrie 2012

colind mut


nu te colind, nici tu nu mă colinzi
înfofoliţi în gânduri şi tăceri
nu mai visăm
doar adormim flămânzi
de tine eu, de mine tu,
stingheri.
ninge cu nopţi mai albe ca oricând
omătul lor uitări aşterne-n noi
doar crivăţul s-a înteţit de când
în trup ascundem  sufletele sloi.
închipuiai mereu câte ceva
Şeherezada ar fi amuţit
nu exista banal în preajma ta
atât de multe-aveai de povestit.
păduri foşneau în gând la al tău glas
şi ciutele îşi domoleau din pas
nici norii nu tunau tot ascultând
ce mult senin năşteai într-un cuvânt.
mi-ai spus demult  ''fă-ţi timpul poezie''
şi, astfel, vei trăi o veşnicie .
cât de frumos încălecam pe-o şa
scriind poveşti despre 'am fost cândva'.
dar acum taci
un zgomot mi-e şi gândul
când deznădejdi în haită mă vânează
polare stări îmi sfâşie cuvântul
în întuneric
nicio stea n-am trează.
ca o cangrenă gerul mă cuprinde
golul de tine îmi înghite zile
cum nu ştiu din tăceri să-ţi scriu colinde
mi-ascund iubirea
printre dalbe file.

miercuri, 12 decembrie 2012

numai să vii...


gânduri pe jos, în preajmă doar risipă
dezordine de visuri strânse ghem
pe masă fulgi si-o singură aripă
un iz puternic de absent şi tern.
e simplu să observi că nu mi-e grijă
orânduirea vorbelor ce par fireşti
pe braţul inimii mi-ai mai rămas o schijă
războiul s-a-ncheiat...şi tot nu eşti.
un ceai fierbinte abureşte zorii
să mă trezesc amân ...certul sfârşit
aşteaptă lacom să te-nchin uitării
dar nu ştiu cum aş mai putea să uit.
atâta timp mi-e îmbibat de vise
până şi scaunul îmi scârţâie a dor
ce te-a grăbit pe scările ucise
de pasul tău gonind spre alt pridvor?
să vii aş face ordine în toate
din tihna clipei voi aşterne lenjerii
reîntregind fărâme de-astă noapte
aş cuteza un ultim zbor...doar fii!

marți, 11 decembrie 2012

sorţi


de-acum mi-e una
orişicum ar fi
ziua de azi ce ieri o voi numi
ca ceilalţi ieri,
un pumn de amintiri
mototolit de-al palmelor nimic
în irosiri...
plimbarea-n timpuri îmi va fi totuna
de când n-am zori
nici drum, nici aripi să mă-nalţ
nu-i trai când singur sufletul mi-e precum luna
de suntem numai  lut, degeaba lustruim al vieţii smalţ.
de-atunci, când n-aveai ochi
să-mi vezi lumina
când îţi luceam ca licurici topiţi de nopţi
de-atunci am priceput că e totuna
de sunt, de eşti
devreme ce nu-s sorţi
degeaba-i tot când totul e doar vis
cu cele mai înalte-nchise porţi
de neînvins.

vineri, 7 decembrie 2012

alt anotimp


nu mă trezi
mai lasă-mă visând
o clipă are ceasul cât un veac
şi de-s bogat de ea
spune-mi sărac
nu mă răneşti
împărăţii mi-s gând.
nu mă opri
mai lasă-mă să fiu
mai viu decât speram clipind a fi
ce nu-i ştiut de lume-mi sunt câmpii
în care şanse încolţesc
oricât pustiu.
nu-mi vinde vorbe
vorbele sunt sloi
în universul meu, nici roz, nici gri
lipsit de lipsa zorilor târzii
nu vreau să-ngheţ
în anotimpul Noi.

ninsori



cerul cărunt îşi ninge-nţelepciunea
lumii strigând „tu iartă ce-i trecut”
nor de anafură împărtăşeşte lumea
pământul îmbibat de lacrimă e mut
dar ce noroaie nu-s în astă lume
câte razboaie nu v-au răstignit?
dorinţa de-a mai fi,ca prin minune,
ning-a iertare, ninge...nesfârşit!
eu, fost copil ce n-am uitat vreodată
a mai privi cu mari doi ochi căprui
şoptesc 'mulţam!' zării de om certată
sărut un fulg, iertând orice, oricui.

joi, 6 decembrie 2012

zăpezi


clipesc a ceartă norii
şi-a uitare
apune cerul într-un pas
grăbit
să-mi fie poate
alba sărutare
finalul ce-l credeam
nehărăzit?
câte ninsori n-au fost
şi vor să fie
de câte ori nu-i iarnă în priviri?
dar astăzi cerul pare temelie
a pierderii de noi...
de ce te miri?
e doar o un anotimp
te-aud a spune
un chip al anului
atâta ...doar un chip
simt, însă, că-i nevoie de-o minune
să fiu şi eu mai mult decât atât.
de-o vreme, însă, port un greu pe umeri
gânduri în care existam noi doi
ne-am scurs în ploi de vis....
acum de numeri
până şi răsăritul e mai des greoi
absurd e ninsul...ducă-se cu lumea
coşmarul alb îmi pare de oţel
de tu-mi lipseşti
şi ţie ţi-e totuna
e prea mult alb în suflet
şi mă tem.
de nu-nţelegi
mai bine că nu-ţi pasă
e grea zăpada noastră
tu mi-eşti frig
doar lacrimi îngheţând de dor
îmi lasă
tăcerea ta...
iertare, cum te  ning?

luni, 3 decembrie 2012

stăpânul stâncilor


ce nebunie fără de cusur
e visul unui om cu lumi în jur
ce nu provoacă avalanşe-n munti
doar un ecou ca şoapta unor muţi.
nici vulturii n-au aripi pentru el
nici soare nu-i luceşte printre culmi
sunt stâncile- spitalul lui de lumi
bolnave de nimicuri spuse-n vânt
a celor ce din timp îşi fac mormânt
a celor ce găsesc în a trăi
orice, pierzând în noapte zi cu zi.
lăsaţi-i stâncile, nu le înăbuşiţi
în ceţuri, în cuvânt de iscusiţi
lăsaţi-i cerul, nu-l încătuşaţi
cu nori de întrebări, de ploi iertaţi
lăsaţi-i munţii fără primăveri
el e nebunul om uitat de vreri
el e stăpânul gândurilor fără curs
lăsaţi-l, ca bârlogului un urs!
spuneţi-i, dar, nebun, doar nu-l huliţi
e-al lui spitalul munţilor smintiţi
vorbind acelaşi grai nedesluşit
al unui suflet ce s-a vrut iubit.

duminică, 2 decembrie 2012

cuvântul


l-am decojit ca pe o portocală
cu poftă parcă,
poate, cu sfială
l-am dezbrăcat de gânduri şi concepte
muşcându-l crud cu buze prea flămânde să aştepte...
era...să zic, mustos
strânsese-atâta sete
a lumii ce-a uitat cum e să se îmbete
din trupul lui,frumosul prea frumos...
tăcerile aproape că l-au stors
dar nu-ndestul să nu-i mai simt dulceaţa
si mi-e ,de atunci, mai drag decât mi-e viaţa.

epopeea tăcerii


nu te-am privit în ochi
nu de ruşine
ştiam că mă iubeşti
şi eu pe tine
dar era, parcă, prea multă magie
şi-o teamă de absurd
şi nebunie...
m-am fâstâcit ,
n-am spus nimic anume
doar să nu stric
ceva ce numeam lume
în care-al meu nimic avea un sens
şi orice gând
ecou- un timp imens!
dar fâstâceala mea
avea să-mi fie
doar de prisos, naivă agonie
când, tu, cu braţe ce strigau cât le lipsesc
ai prefăcut
din vorbe nefiresc
şi epopee din nespusul ''te iubesc''.