luni, 24 septembrie 2012

omul


întors cu spatele la toţi,
uşor adus,
cu umeri apăsaţi de întristare
şi ochii înroşiţi de mult apus
nu zici că-i om, ci doar o arătare...
de şi-ar întoarce chipul un minut
să mai privească ce-a lăsat în urmă
s-ar preschimba şi cerurile-n lut
atât de grea-i privirea lui păgână.
născut ca orice om,
cu un destin
avea să fie cununat de zâmbet
dar a gustat din cupa de pelin
iubind un chip abandonat de suflet.
e mult de-atunci 
dar nu s-a vindecat
şi va mai plânge încă multe veacuri
că nu-i nimic mai greu de îndurat
ca a iubirii rană, fără leacuri.
îl văd de-o vreme parcă tot mai des
mereu pe drumul fără revenire
îl recunosc uşor,
doar după mers,
e omul ce-a crezut într-o iubire.

vineri, 7 septembrie 2012

întomnări

mă  tem că era toamnă dinainte 
de-a te vedea plecând 
ca un străin
foşneau tăceri
se ofileau cuvinte...
mă tem
că  ne-a fost toamnă, nu destin.
ploi de sfârşire înecau şi gândul,
când urma ta
se-ndeparta de noi;
însingurarea
mi-o ştia doar vântul
crezându-mă o frunză în noroi.
am vrut atunci să fii închipuire
şi să te uit cumva,
într-un târziu
dar am atâta toamnă în privire
şi tu 
acelaşi suflet ruginiu.