epopeea tăcerii

nu te-am privit în ochi
nu de ruşine
ştiam că mă iubeşti
şi eu pe tine
dar era, parcă, prea multă magie
şi-o teamă de absurd
şi nebunie...
m-am fâstâcit ,
n-am spus nimic anume
doar să nu stric
ceva ce numeam lume
în care-al meu nimic avea un sens
şi orice gând
ecou- un timp imens!
dar fâstâceala mea
avea să-mi fie
doar de prisos, naivă agonie
când, tu, cu braţe ce strigau cât le lipsesc
ai prefăcut
din vorbe nefiresc
şi epopee din nespusul ''te iubesc''.