miercuri, 7 noiembrie 2012

pierderi...


cărui pârâu îi eşti izvor
ce lin alunecă spre şes
fără să-i pese de-al meu dor
de când din amintiri m-ai şters?
cărei păduri îi eşti hotar
când brazii îmi suspină stins?
prin munţi de vise ce zadar
din ce-aveam verde mi te-a nins?
plâng  ierni şi toate-n mine trec
cu nopţi ce mă  vor sfâşia...
cum veşnicia s-o petrec
când mi-e infern absenţa ta?
gândeam că îţi voi fi pământ
sau cer sau orişice voieşti
dar ţi-am rămas doar un cuvânt
ce-ai vrea să-l spui dar nu-l grăieşti.

2 comentarii:

  1. Din nou un poem excelent in care recunosc "marca" Mirelei Campan: viziunea ce imbina experiența personală cu valabilitate general-umană cu maiestria tehnica, ambele menite sa serveasca transmiterea unei stări de spirit anume. Citirea lui m-a bucurat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. multumesc inca o data pentru fiecare nota si scuze (din nou) pentru raspunsul intarziat!

      Ștergere