te-ascult...
şi înţeleg mult mai departe
dar nu schiţez un gest,
îmi e destul;
tu minţi că ţi-a păsat
şi minţi întruna...
singurul vinovat
mi-e sufletul credul.
eu tac,
te las pe tine să cuvânţi
cuvântul tău, de altfel,
parcă-i mut
încă mai pot şi vreau
să ţi-l ascult
dar ce folos ?
nici tu nu crezi în el!
cred eu,
cum am crezut o vreme bună;
cred,
cât am din vis vi numai firmirturi!
tu poţi să râzi...
dar, mie, o minciună
mi-e adevăr,
cât încă vreau ce-mi juri.
am ameţit,
de prea multe ocoluri;
şi timpul parcă-mi râde,
netrăit...
de pic, să pic!
eu m-am născut din zboruri
şi prea am vrut să cred că m-ai iubit.
frumos spus...
RăspundețiȘtergeremultumesc, Anamaria!
ȘtergereFoarte frumoasa poezia! Intuiesc ca ea este izvorata din adancul inimii, din trairile tale si deci ea are si substanta!
RăspundețiȘtergeremultumesc pentru observatie si apreciere!
Ștergere