duminică, 29 iulie 2012

erori

 mi-ați spus că pot cu doar un simplu zâmbet
 să-nseninez un chip cuprins de nori
 mi-ați spus că numai sufletul
 preface-n cântec
 tot ce-i în lume trist, uitat de zori...
 mi-ați spus să nu îmi plec privirea-n grabă
 nu spre pământ privind voi mai păși
 dar nu mi-ați spus că totu-i doar degeaba
 de nu voi învăța a prețui
 dramul de suflet ce mi-e dat deodată
 cu prima mea privire către cer...
 l-am destrămat, cumva sunt vinovată
 și lumii nu mai am ce să-i ofer
 l-am irosit, ca vântul prin pădure,
 uitării unui timp de azi, de ieri.
 cum azi și ieri nu vor să-l mai îndure
 mi-e greu să cred că mâine e-n puteri,
 când eu pășesc prin lume fără știre
 și-o lume va uita ce-aveam de spus...
 intregu-mi timp devine amintire
 iar eu, încă o umbră în apus.
 și ce să spun să fie memorabil
 când nu-i cuvânt să nu fi fost rostit?
 m-am cam născut târziu și mult probabil
 într-un răstimp ce-avea numai sfârșit...
 destul acum încerc să fac aievea
 trăiri ce prea mulți alții le-au trăit
 e prea târziu...
 privesc în jur, e vremea
 să nu mai cred, să uit,
 să nu mai simt.
 văd pretutindeni pulberi de iubire
 cenușa unor vechi, demult povești
 un tot îmbrobodit în nesortire
 dar fericirea unde o găsești?
 mi-ați spus că pot trăi de știu simțirea
 mi-ați spus că pot fi mult mai mult de-atât
 mi-ați spus și v-ați intors apoi privirea
azi îmi doresc să nu vă fi crezut.

2 comentarii: