mi-ați spus că pot cu doar un simplu zâmbet
să-nseninez un chip cuprins de nori
mi-ați spus că numai sufletul
preface-n cântec
tot ce-i în lume trist, uitat de zori...
mi-ați spus să nu îmi plec privirea-n grabă
nu spre pământ privind voi mai păși
dar nu mi-ați spus că totu-i doar degeaba
de nu voi învăța a prețui
dramul de suflet ce mi-e dat deodată
cu prima mea privire către cer...
l-am destrămat, cumva sunt vinovată
și lumii nu mai am ce să-i ofer
l-am irosit, ca vântul prin pădure,
uitării unui timp de azi, de ieri.
cum azi și ieri nu vor să-l mai îndure
mi-e greu să cred că mâine e-n puteri,
când eu pășesc prin lume fără știre
și-o lume va uita ce-aveam de spus...
intregu-mi timp devine amintire
iar eu, încă o umbră în apus.
și ce să spun să fie memorabil
când nu-i cuvânt să nu fi fost rostit?
m-am cam născut târziu și mult probabil
într-un răstimp ce-avea numai sfârșit...
destul acum încerc să fac aievea
trăiri ce prea mulți alții le-au trăit
e prea târziu...
privesc în jur, e vremea
să nu mai cred, să uit,
să nu mai simt.
văd pretutindeni pulberi de iubire
cenușa unor vechi, demult povești
un tot îmbrobodit în nesortire
dar fericirea unde o găsești?
mi-ați spus că pot trăi de știu simțirea
mi-ați spus că pot fi mult mai mult de-atât
mi-ați spus și v-ați intors apoi privirea
azi îmi doresc să nu vă fi crezut.
Mi-a fost dor de poeziile tale, Mireille!
RăspundețiȘtergereerau aici de la-nceput, Bogdane! Bun venit in lumea cuvintelor mele :)
RăspundețiȘtergere