am obosit şi am închis în chei
sub veşnici munţi, izvoare nesătule
un suflet plâns, zbucium fără temei
temeri şi zboruri ce mi-au fost destule
azi mi-am jurat şi am săpat in stânci
nou aşternut de gânduri şi-aşteptare
încui în munte urmele adânci
spre şesul vieţii să dezleg visare
să uit de doruri şi de amintiri
să uit de lacrimi şi de ploi osânde
ce sapă-n gând tranşee de răniri
să uit de mine cum n-am fost niciunde
poate că într-o zi voi fiinţa
şi voi striga cumva în lumea largă
cum că am rostul meu pe undeva
şi că exist şi viaţa-mi este dragă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu