despre mine

Fotografia mea
Piatra Neamt, Romania
'când iubeşti, Mâine e prea târziu...'' Oana Ostafi

Totalul afișărilor de pagină

joi, 20 octombrie 2011

troiene de tăceri



Mi-am ridicat genunchii din noroaie,
în strai de frunze m-am împodobit
şi te-am dorit în fiecare ploaie,
dar zori de iarnă mi te-au izgonit.

Te-am învelit în braţele-mi vântoase,
cu raze brumării te-am mângâiat;
mi te-au răpit tăcerile geroase,
în nori sticloşi, adânci te-au exilat.

Mi-ai colorat privirea insipidă
şi pământiul mi l-ai aurit;
de-ai fi ştiut că-s toamna ta, timidă,
un singur pas … şi n-ai mai fi albit.

Azi nu te văd;  sub pleoapele solide
simt lapoviţe lăcrimând un nor.
Grăbite ierni, nehărăziri obide
ne-au viscolit; vom amorţi de dor.

îngerii nu visează

sunt altă umbră care sângerează
şi paşii mei au forma suferinţei
şi eu credeam că îngerii visează 
şi eu speram în vraja dăruinţei
am înţeles...târzie deşteptare
am înţeles...nimic n-a fost să fie
e prea târziu...şi nu mai am scăpare
captivă-n vis... o umbră-n veşnicie
credeam că-i sumbră sărutarea morţii
dar rubiniul lacrimilor scurse
închide ziua în adâncul nopţii
în umbre vii cu sufletele smulse
nici gândurile nu mă vor iertată
deşi adorm...îngerii nu visează
râmân în veci o umbră-nsângerată
niciun cuvânt, nimic nu mă salvează.

luni, 17 octombrie 2011

acolo

dar nu voi şti să-mi pot închide ochii
de când deschişi îi ţin să nu adoarmă
în somnul lor mi-e teamă să alunec
şi sufletul să-l uit în altă lume
căci dincolo în zări nedefinite
te regăsesc în orice chip sau formă
aş vrea imensul vis să-mi fie fire
să te respir, să mă ascund în tine
iar de vom absenta realităţii
vom construi eternul în neunde
recuperând milenii în visare
am fost acolo de-ţi aduci aminte
în universul fără „dar„ şi „dacă„
am fost acolo eu şi tu o clipă
ne-am regăsit... pluteam în reverie
de-atunci ştiu zborul fluturându-mi gândul
de-atunci tresar în ceasul dimineţii
dar nu mi-e teamă să-mi plătesc speranţa
cu sufletul sătul de agonie
căci nu-l mai ştiu trăind în astă lume
prea viu îl simt în timpul de sub pleoape
departe de-al meu trup exist şi doare
întoarcerea în tălpile-mi de-argilă
aş vrea imensul vis să-mi fie fire
să te respir, să locuiesc în tine
cu somnul vieţii să-mi recapăt forţa
spre a renaşte-n fiecare noapte
să mă săruţi albastru pe o geană
eu să-ţi trezesc un zâmbet la ureche
tu să-mi sculptezi pe-un fir de păr destinul
eu să-ţi desprind din curcubeu iubirea
iar de voi şti să-mi pot închide ochii
sigur să fii că-mi voi uita pământul
ce crezi? va observa mulţimea
că paşii noştri seamănă cu vântul?

duminică, 16 octombrie 2011

Detaşare

am învăţat de-un timp să merg pe sârmă
îmbrăţişând nimicul în cădere
scrântind speranţe, răsuncind o mână
am reusit... azi uit orice durere

am vrut să-i fiu pământului plutire
căci nu puteam să cad sub el vreodată
mă încerca demult o prăbuşire
şi-abia acum mă văd descătuşată

când dezechilibrată de-ndoială
simt sufletul alunecând în vrie
mă ancorez de-un vis... în ameţeală
înaintând spre ce va fi să-mi fie

nu m-am născut să fiu o acrobată
n-am vrut sa fac un circ din viaţa mea
dar de-am căzut de fiecare dată 
m-am ridicat, n-am mers târâş prin ea.

riscând să par o veşnică străină
mi-am îngropat amprentele-n ţărână
şi umbra-mi pare astăzi mai senină
de când mi-e viaţa ca un mers pe sârmă.

bloguri vizitate

Translate