duminică, 25 septembrie 2011

rătăciri

sub orizonturi de cenuşă alerg pe dealuri de cărbune
dar inimile noastre arse abia mai fumegă pe-o culme
nicio scânteie nu tresaltă, doar fumul îmi cunoaşte pasul
departe scârţâie o şoaptă şi vântul îşi ascute glasul
când liniştea culege umbre focul devine amintire
mă-mbrac în fulgi-scrum de speranţe,flori de funingini în privire
pătrunşi de ceaţa resemnării,cremenii umeziţi sub pleoape
vânaţi de corbi, găsesc refugiu în lutul frământat de noapte
nemaiştiind să nască flăcări, clipesc la voia întâmplării
printre grămezile de gânduri, pierduţi în gropile uitării.
bezna flămândă se aşterne pe timpurile cenuşii
prinşi în perdelele de pulberi, doar licuricii par făclii
îmi amintesc cu greu de timpul când alergam cu torţe-n gând
când spiritu-mi dansa în flăcări, iubirea noastră scânteind
şi eu şi tu ,ca prea mulţi alţii, uitând de focul tinereţii
am inundat zorii cu lacrimi, atinşi de aripa tristeţii.
prin cimitirile de ruguri, cu sufletul plin  de cenuşă,
suflăm în jarul mult prea jilav s-aprindem patima apusă.

eliberare


voi evada
un zâmbet printre gratii
ca o plutire
într-un necuvânt
nu-mi voi închide ochii
nu-mi sunt sclavii
ce n-au avut un drept atât cat sunt.
vreau să mă pot privi
voi fi oglindă
o colivie fără porumbelul alb
voi dezbrăca de mine eul,
limbă
va fi tăcerea ce mi-a fost  mormânt.
o bluză mult prea strâmtă , ca o vină
o bluză ce m-a-mpiedicat mereu să zbor
destul am mers lipită ca o şină
uitând să mă  cocoț pe-un  moț de nor.
am obosit să fiu mereu  oprită
ocean într-un acvariu fără val
înghesuită-n vis de sticlă mătuită
un vers în tot inversul meu real.
destul am mers lipită de pământ
îmi voi întinde sufletul într-o plutire
ce-o ştiu de dinainte de-a mă naşte-n mine
reamintindu-mi zborul cel dintâi, cu sens înfrânt
mă voi lega de nori cu aripi dezmorţite
şi voi pleca definitiv din timp
doar suflet, fără  zbor de amintire
chip fără brumă pe obraz, doar chip.

joi, 22 septembrie 2011

rugă

dă-mi palma ta să-mi înnoptez dorinţa
să nu mai văd în ochii zilelor sticloşi
hulpavul întuneric nemilos
ce-mi roade visul fraged pân’ la os.
vreau să mă ghemuiesc într-un ungher al vieţii 
lipită de podeaua sufletului tău
să-mi hibernez clipa de fericire
în albul anotimp al neputinţei .
îmbracă-mă, de-ai să mă vezi că tremur
cu hainele tăcutelor iertări
să nu mai strig fără s-auzi, prin geruri,
cuvinte de pământ fără cărări.
îmi voi lăsa în urmă resemnarea
pe ciotul unui vis tocit de timp
în palma ta voi fi o linie curbată
spre estul trupului, cu vârful de săgeată.

miercuri, 21 septembrie 2011

invitatie

Hai să fim noi copiii zei,
să construim un univers neînceput de alţii,
nemărginit de legi închipuite
schiţate-n joacă de alţi pui de zei!
Să ne-amintim...de tine eu
şi tu de mine,
cum ne-am născut
în infinitul fără timp şi spaţiu,
desene agăţate de zidurile altui cer,
pictate de iubire şi emoţii;
să învăţăm a râde-n zgomot cosmic
de născociri, de gânduri nerostite ;
pe rând să denumim, fără cuvinte,
eterne constelaţii plictisite
de ochii fără saţ şi goi ai lumii…
şi să le botezăm apoi,
în ploi
de meteori îndrăgostiţi
şi în izvoare
ce-au umezit priviri de căprioare.
Spune-mi că vrei
şi vom reinventa calea lactee,
pe care vom umbla cu paşi giganţi de zmei…
Spune-mi că vii
să astupăm cu praf de vis
negrele găuri - doar carii ale universului prezent.
Prinde-te-n zboruri începute-n altă vreme
să ne ascundem umbra de pământ.
Eu stiu că vrei
te- aştept în galaxie,
pe banca unui spaţiu de hârtie.


vineri, 16 septembrie 2011

neştire


nu te mai recunosc
şi te-aş certa dar cum ?
când...
nu mă recunosc nici eu
în preajma ta.

străin mi-e gândul tău
l-aş cerceta dar cum?
când...nu mai ştiu gândi
nicicum
în preajma ta.

şi mă întreb
cât vom mai fi de-acum
tu...nicăieri
eu... cum?
o umbra-n preajma ta.

vineri, 9 septembrie 2011

azi-mâinele de ieri-



 şi, dacă
într-o zi,
o zi la întâmplare
- alege-o tu!
eu vreau să fie mâine -
mă vei iubi ?

şi, dacă mâine
-ştii, am uitat să-ţi spun,
am scris pe un tavan,
un gând în doi-
mâine
va fi ultima zi de mâine
pentru noi?

şi, dacă nu va fi să fie
mâine acea zi
- e greu să mă iubeşti,
te înţeleg -
să nu mă mai iubeşti
voi fi
doar resturi din ce-am fost
până poimâine
fără tine

şi...
resturile
nu le poţi iubi
- doar dacă
mă iubeşti de azi
şi eu
nu ştiu -

Iubeşte-mă-n toate !

Iubeşte-mă-n umbrele
paşilor tăi
când tălpile-ţi ard
obosite
sărută-mă-n gura de apă ce-o bei
când gâtul îţi arde
de sete.

Iubeşte-mă-n golul
ce-l simţi în stomac
şi-n tremurul genelor lungi
sărută-mă-n colţul
de pâine uscat
şi-n gândul
ce-n grabă-l alungi

Iubeşte-mă-n fleacuri
sărută-mă-n toate
păstrează-mă-n ochi egoişti
ascunde-mă-n veacuri
vorbeşte-mă-n şoapte
dă-mi formă
în  tot ce exişti!

în abis


Privind prin ploi
mă vei simţi in stropii abătuţi
strigând în tunet deşertăciunea
zborului înfrânt
prin mlaştini alergând
îmi vei cunoaşte paşii retinuţi
şi mă vei şti
mă cuprindea sfârşitul frunză-n vânt

vei şti că îmi curgeai din piele
vis în picături
mă vei simţi în ceaţa 
mirosind a crin neînflorit
vei desluşi ecoul spart de stânci prin crăpături
mă vei vedea în umbra
acelor de pin îmbătrânit.

privind prin ploi
mă vei simţi în stropii adormiţi
strigând în tunet umbra
zborului ucis
prin mlaştini rătăcind
îmi vei cunoaşte paşii obosiţi
întinde-mi mâna şi mă scoate
din abis!

luni, 5 septembrie 2011

mocirlă de cuvinte

Ştiu că aveam ceva de terminat,
poate un gând sau drumul către tine
nu ştiu de ce
dar m-am împiedicat
stupid, într-o mocirlă de cuvinte.
De nicăieri, absurd mi-au apărut,
la colţ de amintiri
ţipete sparte,
reproşuri aruncate în trecut,
aiurea spuse, poate-n răutate.
Încerc să fug dar şiroiesc pâraie
lacrimi...
nu le-am văzut până acum;
pe rochie-mi stau vorbele de zoaie
certându-mă
că te-am crezut imun
credeam că nu te doare
când vulcanic
te zgârâiam cu replici că nu-ţi pasă
de-ai fi schiţat un zâmbet, o grimasă
tu mă  iubeai...
eu  acuzam zadarnic.
Şi eu acum speram să te surprind
cu un sărut
să-ţi cuceresc iertarea...
cum să mai vin la tine, să te-alint?
murdară de trecut sărut uitarea;
strivesc un zâmbet rece
de asfalt
în balta-ngălbenită de regrete
cum să-ţi mai spun că astăzi te-am iertat
când tu ai spus tăcerii să mă ierte?
Ştiu că pornisem într-un gând spre tine
dar m-am tăiat
în cioburi de cuvinte
mă-ntorc de unde am plecat
...niciunde
cu “iartă-mă, te rog, n-am avut minte!„

duminică, 4 septembrie 2011

tacerea ta


te caut
în tăcere
fără să ştiu ce voi găsi.

tac, te ascult
învăţ
să-ţi înţeleg
cuvântul nerostit

mă prăbuşesc
umbre şi urme
de gânduri
nicio şoaptă...

mă lovesc
într-un ţipăt
stins
într-o ceartă

nu vreau
sa strig
nu vreau să plâng
să-ţi stric
prezentul
mut

e iadul tău tăcut
e şi al meu.

aud
ce n-am ştiut
s-ascult...
simţirea

am coborât
şi voi rămâne
în infern
atâta timp
cât te găsesc
în el.

nisip


Ceva
din bobul de nisip
îmi spune
« stai , nu s-a sfârşit! »
Dar, scoica fără balamale
râde
“hai, du-te, cât ai timp!”

Să plec, să stau, să fug, să vreau
nu ştiu
şi dau să fug
n-aş vrea să plec
şi stau... te-aştept
şi vreau
dar vreaul meu
e doar de mine cunoscut.

Cât stau,
simt rădăcini cum prind în timp
mă sperii şi iar dau  să fug
smulgându-mi bobul de nisip
nevinovat
că tu nu ai ştiut...ce-am vrut!

Deci, plec,mi-e greu...
şi scoica o zdrobesc
în fuga mea
cu pas de-ateu
un singur  gând mai doare azi
că nu mi-ai fost nisip
şi  marea ta
cea mare  eu.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

rostul unui cuvant

palid timp pe-al tau chip conturat de un fum albicios
ca batran felinarul ce arde in coltul din dreapta
tu zambesti  si el mut  iti  fixeaza privirea sfios
un cuvant ai fi spus...indoiala iti sperie soapta


printre fire de par incalcite de timpuri si vant
scotocesti, rascolind radacina si ea incordata
cu reci degete cauti acelasi si-acelasi cuvant   
perna  moale din palma iti sprijina fruntea plecata

ar fi fost un cuvant... pe cuvant, merita incercat
prea devreme nascut, nerostit, e acum prea departe
o za lipsa din lantul ideii si gandu-i trunchiat
n-ai gasit sensul lui, parasindu-l in litere moarte

foaia alba, flamanda de scrieri  promise te cearta
ar fi vrut sa-l fi scris, sa-i dai forma si loc printre randuri
poti da vina pe fum dar tu stii, esti doar tu vinovata
ignorand un cuvant, ai starnit o tornada in ganduri...

e tarziu... poti sa stergi tot ce-ai scris fara el asta seara
nu se leaga nimic, doar franturi de sperante ucise
omitand un cuvant ai facut intelesul sa para
ne-nteles, ne-frumos, propozitii intinse... extinse.

vineri, 2 septembrie 2011

incoerenţe


te prinzi, mă pierd într-un dezmierd
te ştiu, mă ştii, eu nu întreb
de ce, de când
şi până unde
cuvintele ne vor ascunde

cu punct şi virgula vom fi
tu A
eu A cu pălării
doi clandestini prin alfabet
vegheaţi de-acelaşi sentiment

din nou te prinzi, eu iar mă pierd
într-un alint,
într-un dezmierd...
pe câte-un rând notând discret
amorul nostru imperfect

mă prind, te prinzi într-un limbaj
reinventat, nedescifrat
cumva să-mi fii alăturea
eu A cu multe pălării
tu, dragul meu,
acelaşi A.