despre mine

Fotografia mea
Piatra Neamt, Romania
'când iubeşti, Mâine e prea târziu...'' Oana Ostafi

Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 27 august 2011

pe drum...


Umbra mi-o pierd pe-un drum de ţară
-prin colburi drept podoabe-
de timp călcat
cu maluri creţe si urme de potcoave.

trec printre nori de fum;
aprinse, grămezi de  amintire,
frunze cu aripile-nvinse
din plopi ce-mi stiu pornirea,
răniţi de vânt si trecători
cu ramurile frânte,
umbreau  ieri fruntea-mi fără nori,
arsă acum de gânduri…

în linii strâmbe de căruţă
ghicesc ziua de mâine
o năduseală mă sărută
şi totu-i uscăciune.

un pas, al doilea
şi mă-mpiedic;
un bolovan de piatră
stă leşinat în drumul vieţii
cerşind  un strop de apă.

în urmă-mi, firele copile
de praf stărnit în grabă
se prind în horă, fac vârtejuri
ca umbra să mi-o piardă.

O vrăbiuţă face-a ploaie
parcă-mi culege urma;
un strop timid, încă un altul
curând vor fi noroaie.

Pe rând, ca sunete de cuie
pe-o tablă aruncate
(căciula casei nimănuie),
glasuri de nori  mă ceartă;

îngân  vârtejuri obosite 
în aşteptarea serii
mersul mi-e greu,
tălpile-ncinse
pe drumul întâmplării.

Târziu, un murmur de răcoare
şi mângâieri lichide
îmi strâng în braţe iertătoare
umbră şi trup livide.
  

reproş


Ştii unde te-am găsit?

Unde n-am căutat
...la îndemână.

Ştii când te-am auzit?


Când eu, tăcând,

tu ai tăcut
abis şoptit

...în mine.

Te-am cunoscut

privind în vis;
atât de la-ndemână !

Cum n-am ştiut să te ascult ?

Eram
vecini în gânduri...
mână-n mână!


Acum,
târziul mă va pălmui,
că nu te-am căutat
în timpul vieţii.



fără ecou

iubesc!
strigam cerului îmbâcsit
de sunete fără ecou
iubesc!
strigam, ca și cum
inventasem eu
cuvântul, 
sentimentul,
strigătul,
mult înaintea tuturor.

ca lupul mi-am trimis
ecoul către lună,
patrunsă de fiori,
minţindu-mă că nu e surdă,
minţindu-mă  ca -mi va răspunde,
minţindu-mă ...
of, lupi  nebuni
și eu, ca voi

când vom pricepe  că iubirea
nu va găsi nicicând răspunsul

în cuvânt? 

vineri, 26 august 2011

Tribut

trecut de miezul nopţii, plin de stele,
întregul cer părea că doarme dus
când l-am privit, furiş, printre perdele
ademenind o stea cu un surâs.

cu ochii negri, zări  înfuriate
m-au acuzat că le-aş fi jefuit
şi, ca să-mi fie zilele iertate,
m-au condamnat la zâmbet infinit. 

de gestul meu şi luna, indignată
-ea, care niciodată n-a răspuns-
mi-a interzis să o mai chem în şoaptă
şi printre nori degrabă s-a ascuns.

în scâncet de durere sugrumată,
am înghiţit în sec şi am închis
ca pe-o fereastră de-aminitiri pătată
încă un vis ce nu s-a vrut doar vis.

Sunt vinovată! mi-am sfidat destinul,
gândind că voi avea o stea a mea;
dar n-am prădat de frumuseţi seninul,
sunt vinovată doar de a visa.

plătesc, de-aunci, tribut până la moarte
zâmbind când ochii-mi plâng a "nu se poate".

fruct interzis...


Râzând, mi-am scuturat de ploaie gândul şi zilele murdare de nămol
mi-am binecuvântat întreg pământul redându-i soare şi un vânt domol
dar mi-am însămânţat iubirea-n straturi şi am udat-o cu speranţe dulci
fără să ştiu că miile de-oftaturi vor rupe rodul agăţat pe rugi.

De dor mânată mi-am plivit răsadul să-mi poată respira în voie vis
dar n-am putut sa-ndepărtez hazardul…pe rug străine plante s-au întins.

Înăbuşit de frunze-otrăvitoare, fructul iubirii s-a retras slăbit
mâncat de viermi şi vorbe trădătoare, în mucegaiul nopţii învelit.
Grădina rourată plânge-n straturi sufletul copleşit de bălării
îndoliată, prefăcută-n haturi renuntă la dorinţa de-a rodi.

De negre gânduri şi de disperare, am genuncheat în ţărna dezgolită
fructului mort i-am implorat iertare, în pumni strângând tulpina-i vestejită
şi mi-am jurat sortiri necruţătoare, un vis întunecat de nori şi ploi -
destin fără iubiri, lipsit de soare, înmormântat în voaluri de noroi.

Genunchii scrijeliţi prind rădăcină. În sânge, răstignită pe pământ,
cu unghii rupte, pline de ţărână, îngrop ”adio” - ultimul cuvânt-
în palmele grădinii fără viaţă, prin buruieni, sub sălcii de regret
şi pe o scândură îţi scriu prefaţă :  sunt cauza ucisă de efect!

joi, 25 august 2011

soim

Eu nu ştiu să-ţi urc piscul agăţat de soare
bâjbâind printre muşchii de pământ umeziţi de nori  picuraţi de un şoim
ce şi-a pierdut sensul în rotocoale de vise şi spirale de dor
nu căutam o floare în colţul lumii…

Eu nu ştiu să dorm în umbra firavă a stelelor smălţuite
pe paharul străveziu al infinitului ameţit de iubirea unui şoim
ce şi-a pierdut sensul în rotocoale de vise si spirale de dor
nu cautam o stea în cupa lumii…

Eu nu ştiu să m-agăţ în coama ferigilor zburlite în nuanţa smaraldului şmirgheluit
frământate de vânturi vagaboande, fără memorie şi chip
sărmane spirite frustrate răzbunătoare pe tot ce are formă şi viaţă
nu căutam verdele lumii…

Eu nu ştiu să-ţi sorb roua îmbujorată de răsărit
din pânza norilor ţesuţi în rotocoale de vise pe coama ferigilor bântuite
din umbra stelelor timide  zburând către piscuri  în spirale de dor
îmi căutam sensul în lume.

miercuri, 24 august 2011

somn usor!

mi-e somn…dar nu mi-e dor de perne
si dorm...pe-o banca invelita,
de multe vise si, devreme
sub bolta calma, amortita

mi-e somn ...si casc molipsitor
si-mi paraie oasele-ntinse
ma dor picioarele...ma dor
si talpile de dor cuprinse

mi-e somn..si somnul imi cuprinde
ochii ingreunati de zi
pe umeri, noaptea mi se-ntinde
si dorm...un somn din alte mii

si dorm...pe patul meu de lemne
sub cerul limpede, cristal
ti-am spus ca nu mi-e dor de perne
mi-e somn si-atat...un somn banal

mi-e somn, plamanii rad de fericire,
de aer sarutati, curat...
sfiit, trupul imi  tremura de bine
adorm...mana mi-e perna, banca, pat

demult ...visam sa dorm afara,
pe-o simpla banca, intr-un parc
si-acum, adorm...in miez de vara,
un somn senin, cum am visat.

cascand si el de oboseala,
vantul adie, vrand sa-mi spuna,
sa dorm, sub cerul meu de smoala
un somn usor, o noapte buna!

prizoniera

O, ce dulce otravă eşti fecioară a firii
îţi dau  inima sclavă  te ştiu de stăpână
fără glas te urmează pe cărarea pieirii
al meu suflet atins de a patimii ciumă.

Chiar de ziua mi-e noapte şi un soare mi-e luna
Chiar de totu-i de-a valma şi cu susul in jos
Fără  noimă în fapte plâng sau râd mi-e totuna
Fără  tine mi-e timpul ca şi trupul bubos.

Tu otravă mă faci să-mi uit firea şi locul
Să mă bâlbâi în rime, să mă pierd în cuvânt.
Când  în flăcari mă strigi şi mă mistuie focul,
eu, arzând de iubire, în văpăi mă avânt.  

Te urmez fără temeri şi în iad de-mi vei cere
te ascult şi mă-nchin către tine stăpână
prizonieră iţi sunt tremurând de  plăcere
nu-mi uita dăruirea nu mă pierde în urmă

Doar atingerea ta îmi învie fiinţa
şi îmi vindecă trupul...plin de patimi şi dor
tu-mi eşti leacul iubire tu îmi curmi suferinţa...
tu-mi eşti dulce otravă visul meu şi-al meu zbor





simfonie muta


Compozitor novice, lipsit de inspiraţii
sufletul meu compune abstracte partituri
o simfonie mută, căzută în dizgraţii
râsete sugrumate, ţipete în frânturi
înghesuită-n sunet fără ecou, în ciudă
speranţa mi-o consumă pe strâmtul portativ
asemeni unui tunet peste o lume surdă
neluminat de fulger în linişte captiv 
tristă alegorie de vise spulberate
în ritmuri încâlcite, doar zgomot fără rost
bizară simfonie cu note inventate
de suflet fără minte, compozitor anost.
nepăsător, el scrie...descrie în neştire
act dupa act patetic şi agasant clişeu
aceleaşi note false fară însufleţire
acelaşi ritm sintetic, nereuşit eseu.

marți, 23 august 2011

Eu nu te uit!

cum să te uit? 
când gându-mi plânge în lipsa ta ca un dement
cum să te uit?
când nori de sânge îmi tună-n cer cât eşti absent
cum să te uit ? 
când tu eşti timpul, secunda mea  nemărginită
cum să te uit?
cum să-ţi uit ochii când ochii tăi îmi sunt oglindă
n-am să te uit
nu-mi mint prezentul, nici viitorul nu-l dezmint
n-am să te uit
cât luptă pieptul în câmpul patimii te simt
de-mi voi uita cuvântul mâine
şi în tăceri voi rătăci
în grai de prunc doar pentru tine
iubirea ţi-o voi gânguri
de mă voi pierde-n labirintul uitărilor de zi cu zi
voi dezlega în noapte visul şi-n urma lui voi reveni
tu faci ce vrei în astă lume 
dar  într-a mea eu nu te las
nu mă voi lepăda de tine
nici azi, nici mâine, niciun ceas!
cum să te uit?
când trupu-mi creşte doar pentru mângâierea ta
când  totul tău 
redefineşte voinţa mea de-a exista
cum să te uit?
când lângă tine nu mai ştiu timpul să-l măsor
cum să te uit ?
nu pot, iubire, n-am să te uit nici de-o să mor ! 

pedeapsa...


E timpul meu beteag, lipsit de conţinut
îl văd într-un toiag şi el tocit demult
şi-i scârţâie privirea, răsuflă tot mai greu
de-abia păşind aiurea, bătrânul derbedeu

Hoinar fără hotare şi fără remuşcări,
fuge de-a mea chemare, furându-mi primăveri
Îmi văduveşte ceasul, secunde omorând
pleacă, grăbindu-şi pasul, olog timp, şchiopătând.

Golindu-mă de viaţă, hoţ de minute-n şir,
mă rupe ca pe-o aţă...şi tremur, în delir...
îmi fulgeră crâmpeie din ani, demult trăiţi,
mă sting ca o scânteie în ploi mult prea cuminţi.

De-ar exista o lege, să-l pot îndupleca
să-l fac să nu-mi mai plece,o clipă doar să-mi dea,
o clipă fără moarte...cumva i-aş mulţumi
şi l-aş slăvi în toate, numai să-l pot opri.

Dar, nemilos şi rece, el nu stă la taifas
şi nu există lege să-i cer un ultim ceas.
Necruţător mă ceartă, că l-am încetinit
şi-mi jură, drept pedeapsă...un ultim asfinţit.

luni, 22 august 2011

scrisoare...

Un pix, o hartie si-un semn de-ntrebare,
ma-ndeamna sa scriu cat e ziua de mare...
raspunsuri sa caut, sa le-mpaturesc
si langa trei puncte, sa-ti spun ce traiesc...
E bine la mare, e viata si soare
si luna-i mai mare...e-atata culoare!
nisipul e fin, printre scoici sidefate...
si ceru-i senin si e cantec in toate...
e cald si e vreme sa faci ce-ti doresti...
sa dormi,sa te plimbi, sa dansezi, sa iubesti...
doar umbra e rara si dor mi-e de munte...
de codru, de soapte, de frunze tacute...
de oameni cuminti, de racoarea padurii,
de brazi si alei, de verdeata naturii...
mi-e dor de Ceahlaul cu fruntea in soare,
cu umerii lati si cu rauri la poale...
in freamat de frunze, s-alerg pe poteci,
sa caut ferigi sis a numar ciuperci...
pe muschi de pamant sa adorm sub un brad
si floarea de colt sa-mi zambeasca de drag...
o raza de soare s-o pierd pe-o carare...
de casa mi-e dor si satula-s de mare!


visul unui suflet

Ştiam că nu mă vei iubi dar am cerşit iubire
ştiam că nu-mi vei auzi adânca tânguire
ştiam că mergi spre alte sorţi departe de-a mea lume
încătuşate-n alte porţi, închise pentru mine
mi-e clar  că cer enorm sperând străina ta privire
şi-atât de-absurd cerşesc avid un petic de iubire
ştiam de-atunci cum ştiu şi azi că ne desparte timpul
tu-l ai pe-al tău...al meu nu-i treaz şi-atât de greu nisipul!
Zeu al iubirii, de exişti, de stii ce dor ma leagă
descătuşează-mă de vis şi ochii mi-i dezleagă!
Trezeşte-mi timpul fără ceas şi soarta-mi adormită
mai  dă-i cuvântului un glas, fă-i şoapta auzită!
Nu mă uita pe marea ta corabie-n derivă
dă-i vânt în pânze şi o stea din inima-mi naivă
Mă du spre farul îngrădit, la porţile-ncuiate
să naufragiez iubind pe ţărmul clipei moarte
strigând în valuri de cuvânt refrenul mut de-o viaţă
“ştiam că nu m-ai fi iubit,  că  nu-mi eşti dimineaţă”
curenţi de gânduri mi-au împins destinul in neştire
epava dorului nestins lăsându-ţi amintire
de suflet nu mă întreba, l-am rătăcit în mare
repudiat de lumea ta, ucis de aşteptare
cu negre-adâncuri logodit,  lipsit de mântuire
 în  trupul mării stă chircit, greoi de-a ta iubire
dar tu aprinde-te cum ştii, far luminos şi blând
el, din adâncul fără chip, te va privi sperând
va aştepta oricând să-l chemi,oricât de mult ar trece
lumina ta fiindu-i semn, oricât i-ar fi de rece
eu ştiu că timpul lui şi-al tău nu-mpart aceleaşi vise
dar din adâncuri naşte timp şi porţi mereu  deschise!
de-atunci ştiam că nu-mi vei fi dar aşteptam  iubire
cumva ştiind că-mi vei opri adânca tânguire
suspinul  cuvântat de  mări, ştiam că-l vei pricepe
şi-ţi voi trezi din bezne zori, oricât de mult ar trece.


OM printre oameni...

De ce nu stie omul ratacitor prin lume
ca  orice pas il face in urma lasa urme ?
atat de  insensibil la frumusetea lumii
o calca in picioare cotropitor ca hunii
si nu-i respecta rostul fara de care moare
de ce e omul singur in lumea asta mare ?
si-i singura fiinta  mereu nemultumita
el, singurul ce stie sa-nsele si sa minta
neiertator si critic  lupta cu orice arma
judecator satiric si cerul isi condamna
de ce nu pretuieste prezentul si trecutul?
de ce rastalmaceste cu orice chip cuvantul?
cand n-are legi  creeaza si le reinventeaza
uitand ca are stele ce drumul i-l vegheaza
gresind nu recunoaste, nu-i pasa de dreptate
e mai usor sa minta, mimand sinceritate
distruge tot sub soare si uita tot ce spune
crezand ca tot ce are e dreptul lui in lume
pacat ca sunt exceptii in numar mult prea mic
rari oameni cu principii ce nu strica nimic
si lupta sa indrepte tot raul provocat
dar ata innodata nu trece printr-un ac
sunt prea putini, nu schimba tot raul in alt chip
un fir de praf in praful - furtuna de nisip
de-ar fi molipsitoare trairea lor curata
dar vezi, pamantul moare si lumea-i vinovata!
De ce nu stie omul ratacitor prin lume
cu orice pas ce-l face ca urma-i  lasa urme?

iubind in noapte...

O noua dimineata nou inceput de timp
acelasi vis ingheata pentru un alt rastimp
o noua dimineata fad tril ne-mbietor
o alta zi m-asteapta si-atatea ore dor

Cand unii incantarea in vorbe i-o descriu
eu plang inseninarea doar noaptea vreau s-o stiu
o noapte-mi fie timpul in noapte sa ma pierd
doar retraindu-mi visul in triluri sa mai cred

In universul noptii tu esti tot ce-mi doresc
pe aripile sortii esti tot ce eu iubesc
tu, vis in vis , poveste purtata doar in piept
in fiecare noapte...esti timpul meu perfect!

Nu vreau sa vina zorii; prea ii dispretuiesc
pun lacat greu visarii , trairea mi-o opresc
zadarnic ma incanta in triluri ciocarlii
nu ma-ntelege nimeni...doar tu as vrea sa-mi fii

ochi plansi de bucurie in soare apunand
cand stelele-mi invie si sunt din nou ce sunt
cand totul meu asteapta doar noaptea sa-l traiesc
adorm sperand ca maine sa nu ma mai trezesc.

o secunda...

Mai lasa-mi o secunda, din timpul efemer…
cersesc doar o secunda, pierduta in eter...
vreau numai o secunda, atat mai pot sa-ti cer...
si doar intr-o secunda, o viata iti ofer!
Te rog, da-mi o secunda, sa iti arat ce simt...
si, pret de o secunda, in taina,sa te-alint!
Da-mi numai o secunda, sa-ti spun cat te iubesc,
un cer intr-o secunda, o lume-ti daruiesc!
O ultima secunda ...atat! si-ai sa ma stii,
cat altii intr-o viata...secunda de-mi vei fi...

visez...

Visez o insula a noastra,
cu mare, munti, pesteri si soare
si cu salcami plini de culoare,
si palmieri fara pudoare...
iar, la tot pasul,doar izvoare,
de apa dulce, cristalina,
de zambet si iubire plina,
si pasari ce spre zari inchina
un cantec lin de mandolina...
si flori si stele prntre ele...
si nori pufosi si randunele...
ursi, elefanti, lei si pantere
si armonia la putere...
o lume-ntreaga de placere...
si verde iarba si zorele
si trandafiri si micsunele
si noi, iubindu-ne prin stele...
printre delfinii jucausi,
si zgomotosi, veseli perusi,
printre frumosii pescarusi,
si printre pestii argintii,
zburdand in valuri stravezii,
visand sub raze purpurii,
printre nisipuri aurii...
visez... frumos si colorat...
visez un vis fara pacat...
si va ramane doar un vis
seninul nostru paradis....

dorinta...

Se spune, ca, din tot inaltul, cand vezi cazand o stea,
sa iti rostesti, cu tot pacatul, dorinta cea mai grea...
si tot aceeasi lume spune, ca s-ar indeplini...
astfel, dau visului un nume...poate, vei auzi...
Dar vad, prea des, prea multe stele, ce cad de suparare
nu pot sa-mi pun speranta-n ele...sunt stele cazatoare...
si tot astept, de ani lumina, sa vad macar un semn...
iar stelele mor, fara vina...deci,azi, imi jur,solemn,
ca nu mai cred in biruinta, fara sa fac ceva...
si, a mea, singura dorinta...n-o mai agat de-o stea!
Nici nu mai cred, in ce se spune, cred doar ce vad si simt...
nu mai astept nicio minune!De azi, nu ma mai mint...
Si, voi pandi o stea ce moare si-o voi inlocui,
sa-ti fiu eu steaua calatoare...poate, ma vei privi...
iar, de-ti vei pune vreo dorinta, imi va fi crez in veci...
si, de voi trece-n nefiinta, in cerurile reci,
la doi pasi de calea lactee,voi fi o noua stea...
din spatiala-mi odisee ...mereu te voi veghea...

nu...da...

Îmi pare rău, mi-e greu acum, mai greu decât credeam
când ne desparte doar un “nu” din câţi de “nu” ştiam
nu pot să cred c-am refuzat răspunsul "da", dintâi
te-ar fi oprit, ar fi strigat..."DA, vreau să mai ramâi"!
Nezise fraze în mister apun de mine stinse
albastre raze frânte-n cer, săgeţi în nori de vise
Cumul de vorbe fără sens, într-un “nu” rezumate,
fără de forme, gândul şters, l-am condamnat la moarte
Cu ce putere înzestrat, acelaşi "nu" mă-ndeamnă
să uit de "da", să îl ignor şi, nebăgat în seamă,
să piară din vocabular, un gol în loc să-i fie
şi numai “nu” să spun mereu pedeapsă pe vecie,
că te-am lăsat să pleci, tăcut, uimit de-al meu “nu” rece
când, nerostitul "da" putea în drumuri să ne lege
“îmi pare rău” mi-a mai ramas...în rest, un “nu” sunt toată
în lipsa ta nu mai am glas...nu neg, sunt vinovată!
E prea tarziu „îmi pare rău„ am pronunţat cuvântul
nu mai am cum să-l anulez ...de-aş fi urmat instinctul
de ţi-aş fi spus un simplu « da », ai fi rămas cu mine
mă doare azi  absenţa ta şi mă omoară mâine.


martorii iubirii


Un pat, o uşă, o fereastră
Şi o perdea neagră de fum
au cunoscut iubirea noastră
la un etaj, în blocul turn.

Vagi amintiri, urme de vise
îngrămădite-ntre pereţi
păreau poveşti de Creangă scrise
şi nedescrise de poeţi.

Fără curent, o lumânare
ne proiecta umbra-n tavan
pictaţi  în singura culoare
roşul iubirii ce-o trăiam.

Două pahare ameţite
de Grasa noastră de Cotnari
ne sărutau buza fierbinte
în picături de chihlimbar.

Hainele  tolăneau docile
privind cum praful iritat
dansa în forme puerile
prin aerul înfierbântat.

Lipeam tăcerea franjurată
cu sărutări contagioase
în lenjeria creponată
de pernele invidioase. 

Îmbrăţişaţi în miez de noapte
fumul ţigării îl formam
în cercuri mari împins de şoapte
în verighete pe tavan.

Un pat, o uşă, o fereastră
şi stropi căprui cuminţi de ceară
topiţi de pasiunea noastră
ne-au cunoscut visul de-o vară.

dorul unui bondarel

Pe un petic de ogor,
ma curteaza un bondar,
ascunzandu-se in flori,
fara miros si nectar...

Rotofei si colorat,
bazaie staruitor...
parca s-ar fi intepat
intr-un spin necrutator...

Eu, din iarba, il privesc,
observand cum se agita,
ca, albinele-l gonesc...
si, el n-are o iuibita...

Bondarele dolofan,
tu ai stupul la picioare...
de ce te framanti in van?
Scoate roiul la plimbare...

Pe un deal cu margarete,
sa vezi care-i mai draguta,
sa alegi, din mii de fete,
una sa-ti fie mandruta.

Nu te mai uita la mine,
eu le am pe ale mele...
Fugi degraba spre albine
si, curteaza-le pe ele.

Nici bine n-am zis, ce-am zis
Ca, bondarul, necajit,
enervat ca e respins,
m-a-ntepat si s-a pitit.

Bondarel razbunator,
de ce ti-ai varsat pe mine
oful tau si al tau dor?
Ca eu ti-am dorit doar bine...

Spune tu, ce pot sa fac?
Eu sunt om, tu , bondarel...
n-am vrut eu sa-ti fiu pe lac...
Du-te-acasa, frumusel !

Mergi si cauta-ti mandruta!
si-ai sa vezi, necazul trece,
cand frumoasa albinuta,
te va declara drept rege...

Poate-atunci vei intelege
ca asa-i lasat pe lume,
fiecare, intr-o lege
si cu un destin anume!

singuratatea

Singuratatea…da! A inceput sa-mi placa,
m-am invatat cu ea, usor, fara sa stiu...
de-o vreme simt ca, parca, mi-ar fi draga,
in compania ei, mi-aud gandul tarziu...

Singuratatea , trista ca si mine
si resemnata...e un mod de viata.
Linistea ei e starea mea de bine,
seninatatea ei mi-o poti citi pe fata.

Singuratatea...nu credeam sa-mi placa....
O recunosc,acum...fidela mea amica...
Ea ma-nsoteste zilnic si sufletu-mi impaca,
oare de ce-am respins-o? de cine-mi era frica ?

Singuratatea mea...o mistica prezenta,
nedeslusita stare si nepatruns mister...
chiar de vor crede unii ca-i vraja sau dementa,
e doar al meu refugiu...peticul meu de cer.

In ea ma regasesc si pot vorbi cu mine,
in ea ma linistesc si proiectez sperante....
singuratatea mea, de-atatea ori revine,
de cate ori o caut...si ma cuprinde-n brate...

Singuratatea-i certa si sincera cu mine,
ea nu ma amageste si nu imi jura stramb....
imi intelege visul ce nu-l impart cu tine...
si imi ofera spatiu,de lume sa m-ascund.

Singuratatea…da! A inceput sa-mi placa,
m-am invatat cu ea, usor, fara sa stiu...
de-o vreme a-nceput sa-mi fie mult mai draga,
in compania ei, mi-aud gandul tarziu...


batranul, lacul meu...

Am doua luni si mii de stele,
in doua ceruri paralele
de unul stii, iar celalalt
e lacul meu de timp uitat.

In noapte ii ascult framantul,
un murmur rascolindu-mi gandul
in plina zi il simt discret
un plans de munti, tablou perfect.

din  albii nori, pierduti in dans,
un vant cuminte prinde glas
si, cu padurea in duet
imi canta dorul in secret...

apele-adanci par adormite,
de zeci de ani fiind pazite
de muntii inveliti in vis,
vechi gardieni cu suflet nins

Batrane lac, prin ce minune
ma linistesti, fara a-mi spune
niciun cuvant? prin ce magie
sunt cum n-am fost nicicand mai vie?

te rog, priveste-ma, batrane
din lumea mea ma-ntorc la tine
cu ochii plansi, fara culoare
aceeasi trista muritoare.

fii tu, tacutul intelept,
al sufletului meu poet
fii vesnic rabdator, senin
ca-i lumea plina de venin.

in oglindirea cerului
esti lacrima pamantului
de astazi iti voi fi aproape
doar ia-ma-n bratul tau de ape.

tu vindeca-ma de-ntristare,
ochilor stinsi da-le culoare!
sa-mi fie chipul poezie
si glasuirea melodie

sa par nascuta din adancuri,
stanca sculptata de alinturi
indura-te, cuprinde-mi mana
ca plec din viata , mi-e totuna.

şi merg...

ţinutul arid, fără zâmbet şi soare
şi ţărmul întins răscolit de-ntristare
betegi pescăruşi strânşi în braţe de spume
pe toate le uit ca pe-un film fără nume.

mi-e cântecul geamăt, apusul închide
speranţe-n bagajul tăcerii  sordide
regretul - un ţipăt certat de ţambaluri
alunecă-n vânt, ameţind piere-n valuri

sunt prinsă-n trăsura hazardului roabă
al vieţii birjar mână roibii în grabă
spre alte hotare trăi-voi absentă
cu inima-n lanţuri, în veci penitentă

şi merg fără gânduri şi merg mai departe
zâmbind, chiar de sufletu-mi prins în năvoade
se zbate în marea  respingerii tale
pierdut e oricum  în tăceri abisale.

şi plec... n-am niciunde să plec fără tine
dar nici să rămân nu mai pot în neştire
şi merg mai departe, departe de mare
las valul să-mi poarte iubirea spre zare.



timp irosit

Cum piere timpul ceas cu ceas şi ani într-o secundă
nostalgic vagabond rămas cu doar doi bani în pungă
parcă mai ieri era flăcău, razboinic al speranţei 
acum şi paloşul e greu în lupta ignoranţei
atâtea ore am ucis de parcă n-aveau număr
azi ultimul soldat proscris  mă bate peste umăr
conducător înflăcărat , mereu potrivnic firii
tot timpul l-am sacrificat în numele iubirii
pe câmpul bătăliei zac dorinţele-mi şi viaţa
de-aş mai lupta încă un veac, ne’nvinsă-i fortăreaţa
în care te-ai refugiat crezând că vreau trofee
când sincer ţi-am încredinţat un suflet de femeie.
un alt minut înmormântat fără să-ţi ştie pasul
sufletu-mi gol capitulat îşi plânge astăzi ceasul.



de ce-ul meu


De ce nu ai habar...de ce nu-mi stii iubirea?
De ce-mi intuneci ziua si gandul si privirea?
De ce nu ma-ntelegi? 
De ce nu-mi patrunzi gandul ?
De ce preferi s-alegi doar forma si vesmantul ?
De ce ma-ndepartezi? 
De ce te-ascunzi de mine?
De ce refuzi sa vezi ca mor fara de tine ? 



duminică, 21 august 2011

plans de piatra...

E mult prea cruda lumea…ce trece peste mine
Verde, plina de viata, razand de-a mea prezenta
mi-e tineretea dusa, pierduta in multime
surasul ei ma doare...apusa inocenta!

Cate culori furate din curcubeul ploii,
imi reapar in cale si soarele mi-l fura
iar, eu, raman in umbra, imbratisandu-mi norii
necolorati de zambet, intunecati de ura

Cat freamat, ce foiala si cata veselie,
m-ademenesc la viata, ma-mbie la simtire
atata-nsufletire, nici nu stiam sa fie!
Dar imi sugrum speranta, imi amintesc de mine...

De mine, doar o piatra, uitata pe o plaja...
Trecuta de-anotimpuri, de timpuri insemnata
Golita de simtire...tocita sunt si stearsa,
fost munte, azi, ruina, cetate cariata...

Prea multe ploi acide mi-au corodat trecutul
Prea multe ape repezi, sarate , neplacute,
mi-au macinat fiinta, fara sa-mi ierte trupul.
O piatra innegrita m-au transformat, din munte.

Sub crusta mea de calcar, azi, ma ascund de soare,
uitarea mi-e sortita, pe-o plaja a visarii...
in vremea frumusetii , eu nu mai am culoare...
raman o piatra aspra, aici, pe malul marii...

elev eminent

Am multe restanţe în viaţă, de multe-ncercări n-am trecut
dar baza mi-o pun în speranţă : învăţ să caştig ce-am pierdut
Prea multe absenţe la vise ce-mi chinuie sufletu-n van
ascund evadări compromise în zâmbetul fals paravan
în dragoste sunt repetentă ţin inima-n scoarţă de lut
elevă deloc eminentă de testele ei n-am trecut
dar vântu-l invoc să-mi adie ca jarul mocnit să-l aprindă
să-mi ardă trecutu-n făclie, regretul să nu mă cuprindă
în flacari sacrifica-mi scoarta de-i timpul de purificare
să fiu absolventă în viaţă nu veşnic restantă-n visare.


marea neagra

Tu, mare neagra, ravasita,
Ce remuscari te-au rascolit?
De ce, in spume, razvratita,
Spre tarmul meu te-ai asuprit ?
In valuri mari, razbunatoare,
parca ma certi si ma alungi...
de ce ma faci raspunzatoare
ce doruri te-au facut sa plangi?
Stavilopod pe plaja-ti fina,
de-al tau nisip inconjurat,
nu stiu sa port, cumva, vreo vina,
ca pescarusii ti-au zburat !
stiu ca ti-s dragi, zburand spre tine
stiu ca-i iubesti si-i chemi mereu...
dar, azi,in valuri de suspine
esti singura..si-mi pare rau!
Atat de plina de mahnire
atat de-nvolburata esti !
Tu, mare vinovata, spune,
Ce taine ai de te-nnegresti?
Parca-ti placea sa fii curtata
De cupluri ce-ti paseau pe mal
De ce te-nvinetesti, deodata,
mare cu falduri de opal?
Fii, iarasi , marea mea senina,
apusul sa-l impartasim...
si, printre valuri fara vina,
cu pescarusii sa zambim!

orice-as fi...

Cu ignoranta imi raspunzi
si ma zdrobeste
tortura
ce in suflet mi-o sadesti.
De parca-s un gandac ce se taraste
ca un copil, alergi
sa ma strivesti.

Si, de-as fi fost
spune-mi ce vina port
de mi-a fost dat sa-ti fiu gandac.
crezi ca-i usor
sa-ti ies in drum riscand sa mor
calcat...
crezi ca n-am vrut sa-ti fiu
un fluture
in zbor?

Mi-e teama ca
si fluture de-as fi
aceeasi soarta trista
ma vaneaza
Caci tu, m-ai prinde intr-un ac
sa stii
ca-n insectarul tau
un fluture troneaza.

Nu-s eu de vina
n-am niciun pacat!
Sub orice forma
tu, oricum distrugi
tot ce sunt eu
oricat de colorat.
nu stii sa ma iubesti
si fugi!

Hai, spune-mi tu
in ce sa ma transform,
sa ma accepti
macar pentru o zi!
m-am straduit sa-ti fiu si cer si om...
dar, orice-am fost
nu m-ai stiut iubi!

vita de vie

As vrea sa-ti fiu butas de vie
Cu frunze verzi si struguri mari,
sa ma plivesti si drag sa-ti fie
sa-mi uzi fragezii mei lastari...
as vrea sa ma-ngrijesti o vara
si , in ciorchini sa-ti dovedesc
ce drag imi esti...si, o comoara
de struguri dulci sa-ti daruiesc!
Vreau sa fii mandru de-a ta vie...
Si rodul sa-l prefaci in must...
Mustul in vin, sa-ti placa tie
Si sa ma sorbi intr-un sarut!
Sa te imbeti de-a mea iubire
Si gustul meu sa-l savurezi...
Sa ma cultivi numai pe mine,
vie cu frunze mari si verzi...
Sa-ti fiu, in cupe cristaline,
un vin matur, dulce-acrisor...
setea sa ti-o alini, cu mine,
butas de vie , in pridvor!

nu-mi spune!

De spui ca iti pasa si draga iti sunt,
prefa-mi ploaia deasa ce-mi curge in gand,
in zambet si soare si fa-ma sa cant,
sa rad, cu ardoare si ceata s-o-nfrunt...

De spui ca iti pasa si vrei zambesc,
de crezi ca-i momentul sa-nvat sa pasesc,
alunga-mi grei norii, ca nu te zaresc
si daruie-mi zorii, sa simt ca traiesc...

De spui ca ti-s draga si crezi in iubire,
adu-mi curcubeul in ziua ce vine,
pe cer sa-mi rasara, sa-mi mistuie dorul
si, fara povara, sa-mi vad viitorul.

Deci, spui ca iti pasa si spui ca ti-s draga...
Dar,poti sa-mi dai viata, cand totul te roaga,
sa mergi mai departe, sa uiti ca ma stii,
sa-mi lasi ploaia deasa in ochii caprui?

Tu spui ca iti pasa si draga iti sunt,
dar nu stii, iubire, ce mult ma framant...
nu stii si nu simti cate ploi ma ranesc...
prin nori si prin ceata, ma lupt sa privesc...

O ploaie-s de-o viata...o ploaie voi fi ...
Si norii ma-nvata ca n-am cui zambi...
Ca minti si esti rece, ca nu poti iubi...
Nu-ti pasa si, draga, nicicand nu-ti voi fi!

Cand vezi cate cer, cat astept de la tine
Ti-e teama si fugi, speriat de iubire...
Nu-ti pasa de ploua...nu-mi stii norii gri...
Nici draga nu-ti sunt, nu ma ademeni...

Ti-e frica sa risti, sa te-mbarci in iubire...
Deci, ce sens mai are sa vii langa mine?
Mai simplu iti pare sa pleci, sa te-ascunzi...
Deci, uita de mine si ochii mei uzi...

Ma lasa in ploaie...nu-mi spune ca-i greu...
Usor nu iti este sa-mi fii curcubeu...
Deci, lasa-ma vesnic o ploaie sa-ti fiu,
de nori invelita, cu suflet pustiu...

mai spui ca iti pasa, cand draga nu-ti sunt?
Mai spui ca e viata si dor pe pamant?
Mai spui ca iubirea te poarta spre cer?
Nu-mi spune nimic...nu mai stiu sa mai sper!


eu si marea...

Imi esti tu mama, mare-ntinsa,
Ce  parca-n brate ma cuprinzi?
de-mi odihnesti privirea stinsa
Si cu o briza ma alinti?
Esti melancolica si blanda,
stralucitoare , uneori
apoi, vulcanica, flamanda,
te-arunci in zare catre nori
atat de schimbatoare-mi semeni
de parca tu m-ai fi nascut
ori, poate-n simturi suntem gemeni
si-n zbucium ne-am recunoscut?
poate-mi esti chipul in oglinda,
de-atatea lacrimi ce-am varsat
port valuri care vor sa-nghita
tot tarmul nostru de pacat
Si, totusi, tu esti mult prea calma,
cum, niciodata, eu n-am fost!
Nu poti sa-mi fii tu , mare, mama
nici nu ti-as fi de vreun folos.
cum suflet n-ai, nu-mi poti fi geaman
chiar de te zbati ca mine-n nopti
cantecul tau e fara seaman
iar glasul meu e fara sorti;
Reflexie-n oglinda, poate!
Dar ma-ntristezi cand ma privesc
mare a dorurilor toate,
de ce mi-e chipul pamantesc?
voi sta departe de-a ta lume
te las sa-ti plangi singuratatea
doar pescarusii sa te-ngane
eu nu-ti mai pot iubi cetatea!
Nu vreau sa-ti stiu nefericirea,
nici glasul rece, prefacut
tot ce ai tu e tanguirea
celor ce-n tine au crezut.
Degeaba faci spume in valuri,
de ciuda ca te parasesc...
eu am in fata idealuri
si voi trai sa le-mplinesc !
ca nu-s ca tine  indragita
de toti, dar nici nu vreau a fi
vreau de un om sa fiu iubita
de cel ce sufletu-mi va sti.
Adio, dar, mare frumoasa
Nu-s fiica ta si nici n-am fost...

altfel de somn

Cu fiecare zi
ma-ndepartez de mine
de tot ce n-am avut
in umbre amortite
raman fara cuvant
de-ai sti…

pasi maruntiti
pe-un drum pavat cu vise
uit cine sunt
ma ratacesc pe buza lumii
si ma sfarsesc in soapta
ma despletesc in vant
suvite de durere
refuz ziua de maine
nimic deosebit
de ce s-o mai salut
cand nici ea nu ma vede
ma schimb in intuneric...
de-ai sti…

Sperantele bolnave
nascute in zodii false
zdrobite de-al meu pas
gem
implorand o sansa
le las in urma
muta
nu vreau sa le raspund
am acceptat finalul
vor amuti curand
de-ai sti…

somnul etern ma-mbie
apoteotic somn
noaptea, sangerand
in mine prinde viata
noapte vie
pe urme-mi calca umbre
in umbre ma ascund
tablouri in oglinda
oglinda in penumbre
pasi maruntiti si
pietre
crapate de-al meu vis
regret in stropi marunti
franturi
din clipe refuzate
decor
de frunze
fara fosnet
de-ai sti…

n-ai vrut sa-mi fii alaturi
ori n-ai stiut ca-ti sunt...
mi-ai pus in lanturi
zborul
legata de pamant
il tarai dupa mine
cochilie de plumb
in spatele unui melc

hipnotic somn
ma cheama
si gleznele imi plang
genunchii tremurand
ochii
cosmice gauri
lipiti de fruntea lumii
absorb tot negrul praf
de-ai sti

ti-am fost alaturi
si n-ai stiut ca sunt...
e ziua tot mai noapte
si noaptea tot mai lunga
ma odihnesc acum
in patul meu de umbre
si voi dormi
curand
somnul cel mai adanc
fara sa stii.


parodie trista...

Pacat! Realitatea noastra, e doar o parodie proasta!
Un scenarist, neinspirat, cu vieti, in replici, a jonglat!
Regizor prost, nepriceput, transforma visul in film mut...
Dar pe platoul de filmare, adevarata viata...moare...
Si, reproducem doar un rol, uitand de-al nostru viitor...
Prin executii excelente, ajungem repede vedete..
dar nu-i realul pus in scena, doar o imaginara tema...
ce ne preschimba-n imitatii, insufletite de-aclamatii,
de publicul satisfacut...admiratorul prefacut.
Plini de succes si fara teama...alimentati de bani si faima,
visam sa fim profesionisti, pe scena lumii... falsi artisti,
fara un an de actorie, tristi interpreti de comedie...
Pierduti in timpul ireal, ne vom trezi intr-un final,
ca-i doar o farsa, film banal , iar publicul...bolnavi mintal!
Fara aplauze si vise, satui de replici gata scrise,
vom resimti pierderea vietii, chipul strain al realitatii,
anii jucati in false scene...inconstienti de-a noastra vreme...
Neconsolati si plini de vina, ne vom ascunde in rutina...
Realitati parodiate...sunt drame zilnice, mascate!

dacă

şi dacă plec de mâine,  nimic nu se întâmplă
nu poartă cerul doliu, pământul nu se-ncruntă
iar lumea mea frumoasă, frumoasă va rămâne,
chiar de voi fi de mâine fărâmă de-a mea lume
si dacă plec de mâine...mâine, oricum, răsare
spre mările de oameni acelaşi fel de soare
şi  luna, dragă mie , oricât s-ar întrista
pentru un singur suflet, nici nu s-ar eclipsa.
De voi pleca de mâine, poate vor plânge unii
ce-şi amintesc de mine, doar unul din nebunii
dar vor uita cu timpul, cum uită un moşneag
oricât de scurtă-i viaţa, timpul merge-n în toiag.
mă veţi uita de, mâine, pornesc pe un alt  drum
uitarea-i omenească,şopteşte-un ulm bătrân
dar eu vă port în toate măcar cât un etern
doar, sufletul, ştii bine, nu-i pe hârtii un semn.

Fiţi oameni!


într-a pământului grădină,
cresc indivizi de plastilină
ce oameni par, în toată firea
doar controlată li-i gândirea.
Parcă o mână pricepută,
îi modelează, îi frământă,
inoculându-le principii
de care ei par foarte mândri.
Nu judecă ce li se spune
văd şi nu cred...
îmi  par legume!
nu ştiu şi nu-i interesează
cine şi cum cu ei jonglează...
vor doar atât cât e permis
nici  nu-şi visează propriul vis!
Marionete fără gânduri,
manipulate-n zeci de rânduri
de-aceeaşi mână nevazută
ce-i pregateşte pentru-o luptă
ce nici măcar nu le-aparţine
rămân supuse spre mai bine!
şi mâna cu experienţă
lucrează fără indulgenţă
întemeind falsă armată
din plastilină modelată.
veţi fi călcati dur în picioare,
de ce nu vă treziţi? Nu doare!
Deschideţi, astăzi, ochii minţii
nu mai trăiţi ca paraziţii!
Nu ascultaţi ce vă dictează,
păstraţi-vă gândirea trează!
Hai, asumaţi-vă decizii,
nu şchiopătând, ca invalizii!
nimeni nu spune ce-i mai bine
când judeci, riscu-ţi aparţine!
eu nu zic să vă răzvrătiţi
atâta doar, doar să  trăiţi
propria viata, propriul vis...
de vă e scris, citiţi ce-i scris!
veţi reuşi de încercaţi
numai avându-vă ca fraţi.
Cât veţi fi  inşi de plastilină
legume false în vitrină?
Fiţi oameni cum ştiaţi să fiţi
nu vă lăsaţi iar păcăliţi!

pentru o floare...

De-aş şti pe unde-ţi creşti tulpina
de-aş şti ce soluri îţi priesc
şi cât de mult iubeşti lumina
aş îndrăzni să te-ndrăgesc!
De-aş şti că-ţi place vorba dulce
şi mângâierea răcoroasă,
te-aş căuta şi te-as aduce
la mine-n suflet, floare-aleasă!
De-aş şti că-mi vei iubi pământul
cu tot cu pietre cenuşii
eu te-aş planta în tot cuvântul
privirea de-mi vei înflori
Dar nu te ştiu şi nu te aflu
sufletu-mi prund înţelenit
sărate ploi l-au făcut aspru
salbatici spini l-au împânzit
şi buruienile se-adună
urzici şi alte bălării
dorinţa verde mi-o sugrumă
timpul ascuns în păpădii
când lighioane târâtoare
în solul meu se cuibăresc
atât te vreau, străină floare
pământul iar sa-l îngrijesc
dar nu ştiu cum s-ajung la tine
şi nu stiu de vei vrea să-mi fii
din ale tale verzi coline
pe câmp un mac prin păpădii.

bloguri vizitate

Translate