sâmbătă, 30 iulie 2011

aminteşte-ţi!


De ce-ţi pleci ochii-n jos, mereu tăcută
tot cercetând ceva de mult trecut?
De ce privirea-ţi zboară, abătută?
Ce taine te frământă,ce-ai pierdut?
De ce te uiţi în urmă mai tot timpul?
Pe cine-aştepţi, pe cine n-ai văzut?
Nu mai zâmbeşti...de ce? E-atât de simplu
E simplitatea-n care te-am ştiut.
Râdeai cândva, ochii năşteau rubine...
Unde te-ai dus, spre ce te-ai rătăcit?
Ce pot să spun sa reînvii în tine
Omul de ieri cu zâmbet împlinit?
Te văd, te-aud, te-ascult şi nu pot crede
Că tu eşti tu …cât de schimbată eşti!
Pari ruptă din alt timp, un gând te pierde
ce obligată pari să te priveşti!
întoarce-te în vremea ce ţi-e boală
de nu mai vrei sau nu mai ştii trăi
să cazi cumva cu soarta la-nvoială
şi vino înapoi când poţi zâmbi!
Nu-ţi ponegri prezentul fără vină
nu te îndepărta de viitor
ridică-ţi ochii limpezi, cu lumină
şi aminteşte-ţi : visele nu mor!
Caută-ţi cerul ce te-aşteptă-n seară
Să-i cânţi de dragoste, de zbor şi dor mocnit
Găseşte-ţi visul şi visează-l iară
nu-l zăvorî în lacrimi de argint!
argintul viu al lacrimilor triste
nu te ajută să trăieşti nicicum
mai dă-i o şansă clipei să existe
şi fii iar tu, cum nu te văd acum...

vineri, 29 iulie 2011

inutil


Îmi cauţi adevărul prin gunoaie? Nu-l căuta, rişti să te murdăreşti.
Îmi cauţi gândul rătăcit în ploaie? Ce sens mai are? tu  în  el nu eşti.

Mă vezi în fiecare om ...ce dacă? Ţi-am fost în braţe şi nu m-ai văzut.
Mă simţi o lacrimă zăcând pe-o pleoapă? Şterge-mă azi şi lasă-mă să uit.

Asculţi un vânt şi-n simpla-i adiere o voce stinsă şi mă recunoşti?
Te-nşeli amarnic! Eu " la revedere" ţi-am spus pe când plângeam ca nişte proşti.

“la revedere” parcă-ţi lasă şanse; eu nu ţi-am mai lăsat niciun cuvânt.
au fost prea multe taine si tăcere , am renunţat ...nu eu te strig în vânt.

Când nu ai somn privesti steaua polară? Degeaba, vezi, doar ea mai e ce-a fost;
în rest, un cer de amăgiri coboară din amintirea timpului anost.

Încă  mai speri că  va veni o zână să -ţîmplinească  sufletul si viaţa?
Cum rece eşti, ca apa din fântână, în lumea ta, pereche ţi-e doar gheaţa.

Eu am plecat, ţi-am ascultat dorinţa. Fii singur, liber fii, din nou holtei
şi nu mă căuta! sunt tot fiinţa ce n-ai dorit-o ieri...de ce mă vrei?

Arată altcuiva ce mult îţi pasă.Străină sunt în paşii tăi de-acum
întoarce-ţi drumul către altă casă...în trup mi-a fost un suflet, azi e scrum.

Să ştergi din gând şi vechea amintire, mai bine să mă ştiu a nimănui.
Desprinde-te de noi, uită-mi de nume,prefă-te iar că n-ai nimic să-mi spui. 

Fii ocupat cum eşti dintotdeauna (ani fără timp, priviri fără respect)
oricum n-ai înţeles că nu-i totuna să fii iubit ca simplu obiect.

Regretele n-au loc, nici potrivire... ce poti să faci, când te întrebi târziu 
unde-ai gresit,cum ai pierdut iubirea...e inutil, eu nu mai vreau să ştiu.

ce sunt acum? o peşteră de smoală în care asteptări au putrezit
chiar nu mai pot ierta a mia oară...prea vie-am fost  şi prea nu m-ai simtit.

opreşte-te, te rog, să-mi afli gândul! nu-l căuta, nu văd niciun folos!
de fost a fost dar l-ai gonit cu vântul...vezi? adevărul meu e dureros!

joi, 28 iulie 2011

în timp ...


Mă murdăreşte lutul nopţii şi zilele cărunte-mi fug
Rămân pustie ca pereţii crăpaţi de un cutremur lung
Se scurge varul unei zile şi-mi cade-n ore tencuiala
Trece si vara, toamna-mi vine, în inimă  mijeşte seara.
Trecutul îl zăresc în umbre dansând pe zidurile-mi goale
În pânze de păianjeni sumbre mor amintiri din ani cu soare.
Era frumos în încăpere, când ora nu-mi cădea, cojită
păream dorinţă şi putere...astăzi par veşnic obosită.
Era lumină, gălăgie, cu varul proaspăt mă mândream
Râdeam în tencuiala vie, prin ochi, ferestre, respiram
Acum mi-s geamurile-nchise, murdare de dezamăgiri
S-au scurs culorile decise să nu-mi păstreze amintiri
lumina mi-a ramas afară... abia de pot s-o mai zăresc.
Tăcerea, astăzi, mă omoară,  golaşi pereti mă-ngrămădesc.
mi-e timpul izgonit de noapte, un vis captiv într-un castel
şi nu-l ajung... e prea departe, ascuns sub pleoape de oţel.
Ma vlăguieşte neputinţa de-a nu mai sti cum să-l ating
să-mi reîmprospătez fiinţa... în ritmul vieţii să înving.
Renunţ... azi sorţii de izbândă zac împietriţi între pavele
Mă prăbusesc, de simţ flămândă, sub negre zidurile grele
În urma mea dansează noaptea  peste mormane de moloz
eu plec, îmbrăţişându-mi soarta şi nu-mi regret ” la vie en rose”
Roz  n-a fost, n-avea cum să-mi fie visul de ziduri obturat
mă voi muta într-o chilie, cu geamul clar, imaculat,
prin care soarele-mi pătrunde, unde pereţii nu mă frâng
unde păianjeni nu-s, nici pânze , doar  braţe visul meu să-l strâng
mă veti zări, că n-am zăbrele şi nici perdele nu mi-am pus
vă voi zâmbi de lângă stele, cu sufletul mereu desculţ.

miercuri, 27 iulie 2011

Adio, dar...

M-am razgandit de-atatea ori…de-atatea ori am renuntat
de-atatea ori am spus “adio”,de-atatea ori am regretat
de mii de ori , plina de ganduri, m-am reintors,naiv zambind
de mii de ori am renegat tot ce-am simtit si nu mai simt
incat nu pot inca o data sa-mi dau demisia din timp
sa-mi scriu demisia din viata, sa nu ma-ntorc cu niciun chip
sa merg straina ,in nestire,sa nu ma-ntreb de ce sunt azi
nu ma-ntreba , nici tu, iubire, tu ce mi-ai fost ades necaz
si de ma-mpiedic in cuvinte, de ma predau ceasului mort
uitand de toti, sa iau aminte, de mine si de tot ce-am fost
sa uit de azi, sa uit de maine, sa uit de timpul inutil
ma iarta, daca poti, ajuta...sa stiu ca plec fara pacat
fara retineri, ca o luntre de pe un lat pe-al doillea lat
sa pendulez intre simtiri si nesimtiri, ca un copil
sa fiu ce-am vrut de cand e cerul,  pamantul mut, ce m-a stiut
sa nu ma-ntorc, de plec o data dar sa nu plec de n-am alean
sa nu fiu un lemn de veri uitata, plutind in larg , purtat de val
din inertie sa ma-nvart in amalgamul vietii dans
sa inverzesc de dor , iubire, de nu , ma uita  in balans
plutind tacuta,fara vrere, spre alte plaje ce ma vor
sa rezem stei de neagra stanca, in amintirea unui dor
sau mult mai bine m-as preface in scoica stearpa, vechiul rol
de vis si viata amagita, ca perla plina de namol
sa ma culeaga trecatorii , in cautare de-amintiri
si sa ma spanzure in salba... lucind intr-un amurg de firi.
la gatul cui voi  podoaba , de dragul cui voi straluci
ce mai conteaza cand e sarba simtirea ce-o voi prooroci?
si iar sa ma alungi din tine si iar sa ma trezesc plangand
si iar , pentru a miia oara, sa-mi dau demisia din gand,
din viata si din tot ce simt si al meu vis sa-l parasesc
caci orice-as fi nu pot lupta...nu pot dori tot ce-mi doresc
nu vad din maine o speranta, nu vad in noi un viitor
deci azi ma lasa, plec din viata, spre ape ma indrept de zor
si cum te las si tu ma lasa...nu ma opri din al meu mers
ai rostul tau, ai alta viata, eu ma retrag in al meu vers
si doar in el voi face lumea mult mai senina, cum am vrut
doar in poem voi fi deplina si ma voi naste din trecut
in fiecare vers sau strofa ma vei simti, ma vei vedea
sunt eu, aceeasi eu... in vorba ...chiar de cuvinte iti voi da
adio, dar, adio lume, adio voi ce m-ati iubi
ma-ntorc cu rima si in rime voi invia cand veti citi.

sa fiu un gand...

Te-as intreba de unde vii...ce soarta mi te-a zamislit ?
Si drumul meu de unde-l stii ..ce-aveai in gand cand m-ai oprit ?
Si cum poti fi cum nimeni nu-i...aievea-mi pari...sau doar un vis...
Desi sunt treaz cand tu imi spui ca ai venit cum mi-ai promis...
Nu pot sa cred...eu te ascult...tu imi vorbesti...eu te privesc...
Jurand ca nu existi , ma uit..vad chipul tau dumnezeiesc...
Care faptura din povesti intruchipeaza glasul tau ?
Poate-am murit, poate ma mint...poate ma minti si tu mereu..
Pamantul s-a emotionat si-a tresarit cand ai pasit...
Poate esti inger sau esti drac, cu chip de basme, pacalit...
Cum ai calcat pe drumul meu si cum de mie-mi razi mereu?
Si ce-am facut sa merit azi, minutul tau , eternul meu ?
Sa se fi razbunat toti sfintii , ca deseori i-am pomenit ?
Sau esti doar rodul viu al mintii ce dintr-un gand te-a plasmuit?
Nu, nu poti fi o razbunare...esti prea frumoasa cum te simt...
Dar nicio binecuvantare n-ai cum sa-mi fii...destul ma mint!
Dar orice-ai fi, te vreau aproape si-n brate-as vrea sa te cuprind...
Sa stai cu mine, zi si noapte, la nesfarsit sa te alint...
Si m-as ruga, desi nu cred, catre toti zeii tai ce-or fi...
Sa nu te ia, sa nu te pierd...cu pretul vietii as plati...
Inchid iar ochii...si-i deschid si ma conving ca esti cu mine,
intind o mana sa te-ating si plang si rad printre suspine...
existi...aici...prin ce minune si ce minune te-a trimis ?
Cum nu te merit eu pe tine ...dar te ador, fata de vis !
Desi nu-mi ceri nimic, iti jur ca totul meu ti-l daruiesc...
Doar sa ramai un suflet pur si iti promit un timp lumesc...
Nu, nu-ti impun in simtaminte sa te supui, dulce dorinta,
tu, sfant tablou fara cuvinte, cu tine trec in nefiinta...
atat de mult imi esti de draga... o clipa langa mine stai...
o clipa cat o viata-ntreaga...atat iti cer , de poti sa-mi dai...
o clipa vreau, nimic mai mult..si clipa stiu s-o pretuiesc...
si-o voi preface intr-un gand, in minte-ti sa ma cuibaresc...
stiu ca doar astfel imi vei fi mereu alaturi , pas cu pas...
ma vei gandi si cand... tarziu... vei spune tristul "bun ramas!".


marți, 26 iulie 2011

Da!

Un fir de iarba verde crud eram de cand ma stiu pe lume...
In preajma mea atata prund...de nu crestea nimeni ca mine...
Si eram mandru si frumos....pustietatea mi- era mama
Si ma simteam victorios...nici de-ntuneric n-aveam teama...
Paream a fi nemuritor...si soarele-mi parea dator...
Si-n tot prundisul...domnitor,in tara mea fara popor...
Dar intr-o zi, cu nesimtire,o margareta de niciunde
A aparut ca din minune in a mea tara, langa mine...
albe petale ca un vis si mijloc galben, ca un soare...
un trup din lumi de nedescris , crampei din cer plin de splendoare...
m-a cucerit intr-un minut...cu fata-i blanda si tacuta...
i-as fi dat tot ce-aveam mai sfant,doar sa-i sarut frunza marunta...
dar ce nevinovata ea ...privea spre bolta mea de stele
si toata lumea o zarea , nevazand dorurile mele...
pentru o clipa m-a durut...si ofilit,m-am intristat...
eram candva si nu demult ...al lumii mele imparat...
dar ea, tacuta, zambitoare,plina de har si-ntelepciune
mi-a daruit alta culoare...prundisului uitat de lume...
se asorta cu al meu verde si ma privea imbietor...
parea ca visul meu se pierde...de-a fi un print nemuritor...
si cred ca-n taina ea ma vede , cum plang pierdut al noptii zbor
si cred ca-mi stie a mea sete ...sa fiu stapan al florilor...
dar,Doamne, cat e de cuminte...cum ma priveste intelept...
si ma intreb acum ce simte...cand sunt ironic si destept...
si parca vantul imi sopteste...pe-al frunzei cant , staruitor...
ca de o viata ma iubeste ...pe cand era un fir de dor...
"esti firul meu de iarba crud...esti singurul meu viitor...
Din clipa-n care m-am nascut..te vad naltandu-te usor...
Esti tot ce am , tot ce-am avut...De ce esti trist, mereu stingher?
Ti-e trupul frant de nori si vant...nu simti ca te astept si sper?
Da, te ador, te-mbrac in stele...si printe ele te cuprind...
Esti al meu vis , a mea tacere...in al meu gand vreau sa te prind..."
Asa-ncepuse jocul nostru...Eu o priveam, ea ma privea...
Si am ajuns sa plang ca prostu’...cand o secunda nu-mi vorbea...
Si au trecut zilele-n fuga...si noptile s-au petrecut...
Si teama mi-e ca vara lunga...in toamna azi s-a prefacut...
Si eu ma duc si ea se duce...Nici eu nu-s print , nici ea nu-i stea...
Si in prundis ne-om pune cruce...eu, langa margareta mea...
Dar primavara nu-i departe...si ne-om intoarce iarasi vii
Doar intr-o inima vom bate...ea floare, eu , prundis voi fi...
am inteles ca de la ura...e doar un pas catre iubire
si nu mai cred cand o faptura imi jura ca singur e bine!



încă un joc


cum fuge ghemul pe sub pat
urmat de un pisoi vărgat!
din colţ în colţ rostogolit,
boţul de lână s-a-ncâlcit
dar, motănelul antrenat
renunţă rar, doar e bărbat!
şi nu se lasă, îl întoarce
de zici că-i croitor dibace.
dar mai târziu, sătul de joc
îl zvârle colo, într-un loc
lângă ulcea şi-o păpuşă
pitite bine după uşă.
pe-atunci, eu doar un copilandru
râzând în hohot ca la teatru
m-am buzurlit că mâţu-n dungi,
cu năsuc umed, mustăţi lungi
s-a tolănit pe după sobă
fără să-mi lase timp de-o vorbă.
dar lui nicicum nu i-a păsat
de bisul meu şi-aplaudat
ca un actor mult prea smerit
nu m-a privit, n-a miorlăit,
doar s-a lungit pe soba veche
cu laba stângă pe-o ureche.
torcând domol al nopţii ritm
viteazul meu a adormit.
nu mult mi-a fost şi parcă-l văd
pe moşul Ene dinspre pod
împrăştiind un praf de somn
ce toropeşte orice om.
dar nu-nchid ochii un minut
că jocu-mi pare ne-ntrerupt
un ghem fugea de după uşă
pisoiul meu dup-o păpuşă
păpuşa după o ulcea
iar fuga nu mai contenea...
şi, totuşi, cine sforăia?

luni, 25 iulie 2011

NU mă ierta!

 Știu, tu mă ierți,când obosită, mă-ntind în pat fără cuvânt.
 Și mă păzești...zâmbesc sfârșită și nu-ți ofer nimic mai mult
 Mă laș curtată în neștire de stranii gânduri ce-mi șoptesc 
 și-mi pun pe pleoape stăpânire, să dorm puțin, să mă topesc
 Și simț cum mă ademensete patul în tainice și vechi iubiri
 Că o cămașa mă-nveleste o lenjerie de șafir
 și îi cedez, i-accept chemarea, deși am multe de făcut
 dar tu, mă ierți și simț cum seară se-așterne lent în trupu-mi rupt
 Îmi picură pe gene somnul...încă un strop și-am adormit
 și mă topesc de-atâta lene...și iară nu-ți mai zic nimic
 În ochii mei și-a lor ferestre, mi se dechide-al nopții cer
 și mă tot duc, mă pierd spre astre...același drum și azi că ieri
 Dar tu mă ierți și-ți simț iertarea și împăcată mă închid
 în lumea mea, fără intrare, unde doar eu pot să te strig
 dacă te vreau , te iau în vise, și în tărâmul meu te-ascund
 dar,dacă nu...rămâi, iubite, în al meu pat și dormi profund
 Și-ai să mă ierți,mă ierți într-una...tu știi că tot la ține vin
 deci, iartă-mă și azi ...sunt frântă...și adă-mi un pahar cu vin
 vreau să mă-mbat, să uit de mine, de gândul negru pelerin
 hai, stoarce-mi strugurii de lacrimi și gustă-mă câte puțin.
 Apoi să-mi spui, dacă mai știi, de ce rămâi mereu senin
 La urmă urmei, suntem vii dar tot mai morți ne resimțim.
 Vreau să greșesc, să te înfurii și să-ți verși nervii că un zmeu
 Să-mi spui de vrei, orice, doar spune-mi că n-ai iertat și timpul meu
 Ești mult prea calm și-mi ierți cuvântul și visul,trist, încet, mă ierți.
 Dar vrea să știu care ți-e gândul și azi prefer doar să mă cerți
 Vreau să ne batem iar cu perne și-apoi să mă iubești râzând
 Convinge-mă ce ești om simplu și nu un înger pe pământ
 știu, în iertarea ta se-ascund de-atâtea ori porniri fierbinți
 Iartă-mă dacă poți  de toate dar lasă-mă să știu ce simți.
 Da, vreau să-mi strigi că sunt iubită, să nu adorm, să nu visez!
 Să mă trezesc de dor dorită, învie-mi trupul... să vibrez...
 Și, crede-mă, de oboseală într-o clipită voi uită.
 Deși sunt frântă, doar iubită voi fi mai trează de vei vrea.
 Și-mi voi deschide nu doar ochii , ci sufletul și tot ce sunt
 Și vinul, poate fi mai dulce când mă săruți și te sărut.
 Nu mă ierta, de data asta, nu mă lasă, iar, să adorm
 Mai bine, vino lângă mine și fii al nopții mele domn!

sâmbătă, 23 iulie 2011

cantec de leagan

Noapte buna, suflet tandru
noapte buna, copilandru
mergi la somn, ca e tarziu
zana, eu , promit sa-ti fiu
sa-ti aprind in ceruri stele
si eu una dintre ele
langa luna sa m-asez
somnul bland sa ti-l veghez
apoi, ti-oi croi in vis,
drum spre-al noptii paradis
vantu-l voi ruga s-adie,
ca o calda melodie,
cu un glas de heruvim
doar sa-ti fie somnul lin
si un inger sa-ti alinte,
ochi blanzi, chipul cuminte
ca un nor sa fii usor
noapte buna, puisor
mergi in pat, intinde-te
sa ai gandul limpede
sa te oglindesti in el,
vesel sa tot fii de fel
dulce miere de albine
slinistit ca azi si maine
sa ai cugetul senin
zbor si vis, un zbor deplin
hai, zambeste-mi cum stii tu,
cu ochii si sufletul
si adormi sub clar de luna
dormi, iubire, noapte buna!

ganduri ucise

Cerneluri mazgalite pe foaia-mi de tipar
sunt ganduri ne-mplinite, nascute in zadar

Par lumi neintelese, pierdute-n alt hotar
Doar timpului sa-i pese de-al lor mesaj bizar
Dar timpul, chiar de vede si chiar de intelege,
Nu poate sa le-accepte el numai le culege

Le strange intr-un cufar, iertate de-a lui lege
Le-ngroapa in uitare, nevrand sa le dezlege

Cerneluri mazgalite, in cufar ingropate
de lume si de lege, de prea mult timp uitate
Se zbat sa prinda forma…zadarnic se vor zbate
seci, fara-nsufletire, raman scrieri ciudate…

Au vrut sa strige lumii, sa fie ascultate
dar lumea nu le-aude si nu le da dreptate
dreptatea i-apartine doar celui in putere
ori, gandurile mele nu au nicio avere…

Sarace sunt si fade, prea triste, criticate
ganduri in hieroglife, in versuri desenate
de nostalgia vietii, de mine incurcate
din vremea tineretii, uitarii aruncate…

Cerneluri invechite, batrane si murdare
nu mai luptati cu timpul, timpul n-are rabdare
iar lumea n-are ochi, nici suflet nu mai are
ramaneti in tacere, absurde si bizare…

buna dimineata, lume!

Buna dimineata, lume!
Azi va pot spune  anume
soarele e pus pe glume !
Chiar de nu-mi stie de nume
ma priveste a minune
parca-s singura pe lume…
dar mai sunt cu miile
precum papadiile,
multe chipuri visatoare
cu ochi limpezi ca izvoare
ce zambesc in zori cu mine
sperand zilele senine
oameni deschizand in soare
cuib de ganduri calatoare
oameni dragi, oameni frumosi
doar ce-i vezi si-i recunosti
da-le  buna dimineata
fa-le luminoasa viata!

vineri, 22 iulie 2011

acasa...

Mi-e drag parfumul ierbii si-atunci cand e taiata...
si-atunci, la fel de verde, nu pare speriata...
stie ca in fanete isi va gasi iar sensul sensul
si, mai tarziu in tina... nu-si va-ntrerupe mersul...

Si draga mi-i cireasa, ce coapta, data-n parg
isi paraseste fratii, se-arunca pe pamant
sa fie rod mai mare, un alt copac cu flori
si, mai tarziu, sa-si creasca ciresele surori...

Draga mi-e si pisica ce-si plimba prin ograda
vreo sase pui anemici, abia miscand din coada...
n-ar renunta la unul, pe toti mereu ii cheama
i-alearga si ii joaca...ii mangaie pe blana...

mi-e draga toata curtea, caci plina e de viata...
si-atata poezie in orice zi ne-nvata...
un trandafir sopteste..si ar vorbi cu mine
dar rosul din petale imi spune ca-i rusine...

Si o broscuta mica, abia de o zaresc,
oac-oac incet ma striga, putin sa o privesc...
si-ai mei copaci prin frunze isi canta frumusetea,
imi mangaie obrajii, mi-alunga-ncet tristetea...


E-atat de bine-acasa...mi-e greu sa va explic...
in lumea mea frumoasa, prind viata cate-un pic...
ma simt copac si floare si iarba si cireasa...
imi simt gradina vie...traiesc prin ea...acasa.



iubirea nu-i un joc


De ce m-ai provocat, de nu-ţi sunt dragă
de m-ai lăsat din visuri să strâng scrum?
abandonându-ma, apoi, ca pe-o epavă
frumos vapor ce-am fost şi nu-s acum?

De ce-ai jonglat cu strâmbe adevăruri,
ce le-am primit numai fiindu-mi drag
Stârnind în suflet înspumate valuri
Ce-n maluri de târziu un zâmbet sparg?

De ce–ai trezit speranţe fără zile?
ce-au tulburat mări liniştite ieri?
de ce-ai plecat lăsând urme ruine
în sufletul dorit de mângâieri?

Nu-ţi pare rău, jucându-te-a iubitul,
mimând emoţii, c-ai ucis un timp
în care tu erai tot infinitul
iar sufletul mi te purta ca nimb?


ieri te-am iubit…te voi iubi şi mâine
chiar de mai plâng amar în prag de-april
iar de vreodată-ţi va fi dor de mine
vei şti de ce-mi plâng ochii de copil.

poate atunci, în versurile mele
te vei găsi...văzându-te ca ieri
mim al iubirii, ce-ai stârnit durere
nu zâmbet, nu aplauze...tăceri.

...sper să-nţelegi unde-ai greşit,
 iubitul meu
să-mi pot uita părerile de rău….

cu ochi deschisi...

Am deschis ochii, m-am uitat…si irisu-mi catifelat,
aprins de vis...s-a colorat...a imbracat un brun turbat…
Sub chipul tau inviorat…ce ochii mi-a insufletit,
capruiul meu, demult umbrit, capruiul meu a inverzit…
M-am luminat cand m-ai gasit…in drumul vietii prafuit…
in noaptea grea din mintea mea, din tot ce nu vedeam candva...
s-in buzunarul stingherit, cusut, carpit si invechit,
din haina vietii, m-ai simtit…mi-ai intins mana si-am iesit…
lasandu-mi soarta-n grija ta, sa uit tot ce-am crezut candva…
in totul meu eram nimic...in rostul meu eram pitic...
eram un fluture de noapte…uitat de zori, pandit de moarte...
dar m-ai gasit ...si am crescut...cand sufletul mi l-ai vazut...
m-ai ridicat din agonie...mi-ai dat culoare, poezie…
plantand iubirile-n in pridvor…azi, inflorim la umbra lor…

Nu ma uita!

Mie-mi plac lucruri marunte
ti le-ofer cu totu-n dar
lasa-i pe-altii sa se lupte,
uita-ti zbuciumu-n zadar
Tu te zbati sa-nvarti pamantul
sa schimbi totul , sa-l transformi
nu te-mpaci nicicum cu gandul
ca esti doar un simplu om
Doua lumi necunoscute
Doua firi complet opuse,
mereu prinsi intre dispute,
rascoliti de ganduri slute
Eu zambesc… tu, incordat
De tradari inveninat,
Lupti cu tine de-altadat,
De simtiri abandonat
Si te-ntreb, eu cui vorbesc
cand nu-i nimeni sa m-asculte?
Cum mai pot sa te iubesc
daca nu te simt niciunde ?

joi, 21 iulie 2011

in ploaie...

Ce zgomotos imi cade ploaia
Si-mi place sa-mi simt trupul ud
Azi, neatinsa-mi sade foaia
nici gandul nu mi-l mai aud
se-ncrunta si ma cearta cerul
cu norii ma ascund in ploi
caci, vinovat imi e refrenul
ce-l fredonez visand la noi;
Imi joaca-n fulgere cuvantul
mi-arata drumul catre iad
necontenit m-alunga vantul
si iar m-ascund in nori de jad;
Zadarnic strig in disperare
n-am nicio sansa sa-i vorbesc
si nu mai fug, nu am scapare,
tac, o ascult si o primesc...
cum glasul stins nu mi-l  aude,
nu se  intreaba de ce stau;
in ploaia mea de lacrimi surde
toata suflarea mea ti-o dau.
Nu-mi mai e teama de furtuna,
furtuna-i visul meu demult;
azi am ajuns sa-i fiu imuna
chiar  tunetul imi pare mut...
Dar ce frumos imi ploua gandul,
ce potolit il simt...umil,
innabusit de tot tumultul
adoarme plans, ca un copil...

altfel de dor

Mi-e dor pe o tablă cu cretă să scriu
formule, citate şi tot ce mai ştiu 
în alb să îmbrac al ei negru pătat
şi cu un burete de apă-mbibat
să şterg totu-n grabă, degrabă uitat...

mi-e dor de momentul când, plină de trac,
mă rog să nu vină profesorul "drac"
să-mi ia foaia scrisă cu litere mari
ce pare mai plină de ce n-am habar
şi-apoi să mă bucur că-i pauză iar...

mi-e dor să mă certe părinţii că stau
prea mult timp la joacă şi linişte n-au
să-mi ceară să pun iarăşi burta pe carte
când azi înteleg, recunosc, au dreptate
ai carte, ai parte...faci paşi mai departe.

ce repede fuge, se-ascunde prezentul
prezentul de-atunci ce-l văd azi în caietul
pe care-nvăţam să aştern un cuvânt
riscând mai apoi alt cuvant pe un rând
şi-n ultimul an, un oftat într-un gând...

umbra

O umbra mai neagra ca noaptea-nnegrita…
Imi bate in geam si-o privesc ingrozita...
am ochii deschisi si am inima mica...
Imi intra-n tacere si-n noapte ma striga…
mi-arata prin semne ca vrea s-o urmez…
mi-e teama si tremur, ma rog sa visez…
dar umbra ma cheama si nu-i un cosmar…
ma prinde, ma-ndeamna sa plec spre ocean…
si-n valuri ma cearta oceanul …plutesc
si merg dupa umbra, nu pot sa m-opresc…
nu sunt sub hipnoza si nici sub magie…
doar umbra ciudata intr-una ma-mbie
sa merg inainte, in val sa pasesc …
oceanul ma simte, ma lasa sa trec….
Si calc peste ape si pestii ma-mping…
In alge pletoase ma pierd si mi-e frig…
Dar merg mai departe, o umbra urmand...
Si seman cu umbra in noapte umbland…
Ma cred o sirena uitata in larg
Si cant catre luna si-n valuri ma-mbrac…
Si–s rece ca noaptea, in noapte m-ascund
Ma-ndrept catre moarte, de mine uitand…
In mijlocul apei, stapana ma simt...
Dar luna apune cu raza-i de-argint…
La marginea lumii, in cercuri de foc...
Zaresc rasaritul, dar umbra…deloc…
Ascunsa in mantia noptii pustii…
Dispare in zori, printre nori cenusii…
si soarele bland peste ape ma vede
Ma duce pe brate, m-aseaza pe perne
Si-mi mangaie ochii, pe buze m-alinta
Cu raza-i senina, usor ma saruta…
Adorm linistita, de soare pazita,
De umbra scapata… de tine iubita…

final...

Da, tipa si tranteste…distruge-ma de tot…
Injura si loveste...atat cat mai suport...
Scoate fiara din tine, si varsa fum pe nari...
Poate te simti mai bine, poate ma plangi in zori...
Dar, poate nu-ti dai seama ce mult ma poti rani...
Macar sa imi vezi rana, cazuta cand voi fi....
Poate vei intelege ...sau poate nici atunci...
Cat poti fi tu de rece...si ce usor m-alungi...
Iarta-ma, eu sunt omul ce cred in altruism...
Si nu pot sa mai sufar atata egoism...
Tu te iubesti pe tine...eu, doar m-am amagit
Ca ti-ar pasa de mine...mai bine-i in mormant !
Ma pedepsesti in vorbe...ma pui mereu la zid...
Si ma acuzi de toate, chiar de nimic nu-ti zic...
Gata! Mi-ajunge mila pe care mi-o tot porti,
cand ma ridici in sila, desi nu ma suporti...
mi-ajunge gustul acru, ce-l simt cand ma implori
sa iert, ca nu esti dracu’....mai bine ma omori !
de-acum te las cu bine...urmeaza-ti al tau drum...
poate vei fi mai bine, mai bine ca acum...
poate-ti gasesti o calma, o mare s-o iubesti...
sa-ndure orice palma, atunci cand o lovesti...
fara sa-i spui o vorba, fara sa-i ceri iertare,
ea va ramane oarba la trista-ti cuvantare...
eu nu pot face astfel, te rog sa ma-ntelegi...
sunt om, nu sunt o apa, ma doare cand lovesti...
de-ajuns...plec azi, te las si doare...dar...stii ce e mai trsit ?
ca-n a ta nepasare...de mult timp nu exist!

miercuri, 20 iulie 2011

poveste...

Îmi joacă feste soarta, mă pune la-ncercare
întâi deschide-o  uşă , eu cred că-i o scăpare
apoi închide-o alta, trântindu-mi-o în nas;
mă crede o păpuşă, în jocu-i fără haz.
astăzi îmi dă speranţe că pot zbura spre cer,
mâine ucide şanse spre care nu mai sper.
azurul meu e sumbru,de nori învăluit.
ca o fantomă umblu, fără să fi murit!
îmi caut împăcarea, deşi nu i-am greşit
şi îmi cerşesc iertarea, doar vie să mă simt.
Mă caut în cuvinte dar nu mă regăsesc
şi răscolesc morminte şi tot nu mă zăresc
sunt goală-n simţăminte şi mă tot pustiesc
lipesc frânturi în minte, să văd, să mă privesc
fiindcă-n oglinda-mi spartă demult nu mai am chip
mă simt ca separată de trup şi de-al meu timp
sunt puf de păpădie sau frunză ofilită?
răspunsul nu-l mai ştie nici inima-mi golită
sau, poate, sunt un vierme hrănit din al meu trup
mâncat de colb în vreme,de mulţi ani sub pământ.
ori, poate, sunt un val,ce-mbracă în uitare,
o margine de mal , o plajă fără soare
de fapt, pot fi durerea, ce m-a înmormântat
fără să-i ştiu puterea, în mine-am înnoptat.
orice aş fi, stiu bine,că vie nu mai sunt.
să rătăcesc îmi vine... să bântui pe pământ
sa curg precum o ploaie, de mine să m-agăţ
vreau să fiu iar vioaie şi viaţa s-o răsfăţ.
să mă aştern în lume cât lumea mă mai simte
să o iubesc în versuri şi ea să mă alinte
să-mbrăţişez eternul, săpându-mi o fântână
în ea sa-mi văd clar chipul şi inima să-mi spună
într-un ecou feeric, în vorba mea nebună
că soarta-mi este veşnic o parteneră bună..

minciuna

Unii sustin ca o minciuna
Poarta in ea un adevar
Asa o fi... o fi o gluma,
eu nu contest dreptatea lor
evit minciuna ca pe dracu’
indiferent ce chip si-ar lua
chiar sper sa-mi duc sincera veacu’
sa nu ma folosesc de ea
as vrea sa spun doar adevarul
chiar de mi-e greu, nu ma ascund
pe drumul drept sa-mi tin piciorul
nu in minciuni sa ma afund.
Imi pare rau ca sunt mintita
fiindca in mine nu mai crezi
gandesti ca sunt mai fericita
cand adevaru-l deformezi
Da, stiu ca adevarul doare
si-i mult mai greu de suportat
dar ma condamn la-ndurerare
decat mintita sa ne-ncetat
sa mor prefer in suferinta
sub greutatea lui, decat
sa-mi construiesti o nazuinta
doar din iluzii si... atat.

necugetare...

Traiesc? Ma indoiesc
dar daca ma-ndoiesc inseamna ca traiesc…
Si cuget, deci exist…exist numai cat cuget sau cuget cat exist?
si vreau…sa vreau mai mult ?am constiinta,nu! si o ascult...
dar ochii vad si-atunci cand inima nu-mi cere
tac si ascult...sa cer mai mult? si indraznesc!
atat cat vreau, cat cuget…mai exist
doar indraznind sa vreau stiu ca exist, neindoit!
Atat de multe si profunde vorbe…cum si de unde?
din timpuri, impliniri, iubiri sau poate ca din lipsuri?
din lipsa de iubire...din lipsa de traire...
din multe alte minusuri…jusftificam alegeri…
le strangem in culegeri…pastrandu-le in timp…
ca altii-n locul nostru sa le-nteleaga rostul
si sa traiasca-n timpul lor altfel de timp
plini de iubiri, trairi …plin de dorinte, indoiri,
de cugetari…si cuceriri…
poate-si salveaza timpul altfel decat in ganduri...
taceri cuprinse-n randuri... uitate pe un raft demult
pierdut si prafuit …de timpul mut…

gand bun

Va spun deschis… si nicidecum frumos,
m-am hotarat si vreau sa-mi iau bilet…
Biletul catre luna, dus-intors…
Cu ea sa lamuresc un subiect…
Vreau sa-i vorbesc…nu pot sa mai support…
Sa-i vad la noapte fata plansa-n jos…
Prea trista-i luna, fara niciun rost…
Vreau sa-i vad chipu-n ceruri luminos…
Si as calatori prin toata galaxia…
Sa-i adun marturii de peste tot…
Sa creada ca nu-i singura, cum stie…
Sa-i spun tot adevarul daca pot…
Sa afle ca luceafarul tanjeste
Dupa iubirea ei atat de mult…
Sa se apropie, saracu’, nu-ndrazneste,
Ca ea priveste lung catre pamant…
De secole aduna-n el emotii…
Ca un vulcan fierband in a sa lava…
Dar tremura de vis, in umbra vietii…
Desi e viu… i-e sufletul epava…
Vazandu-le iubirea nemarturisita,
Un singur dor mai am si-un singur vis
Sa-mi iau bilet spre luna ravasita,
sa afle ca luceafarul e-aproape stins…
Apoi, spre astru sa ma-ndrept razand…
Ca un copil ce stie-o taina mare…
Ravas sa-i dau ca ea il poarta-n gand…
Pe chipul ei brazdat de intristare…
dar astepta un semn… luceafarul o vede?
De ce n-a indraznit sa vina mai aproape?
Si cine stie pentru cine arde...
Atat de-nflacarat noapte de noapte?
Cand vor afla, isi vor certa pacatul
Ca nu au indraznit sa faca saltul…
Sa se apropie,sa stie tot inaltul,
ce mult s-au asteptat unul pe altul...
Vreau sa-i unesc, precum va povestesc…
Sa-i vad zambind timizi ca doi copii…
Si in puterea noptii sa-i privesc…
In universul lor de nebunii…
Sa zica lumea ca-s nedespartiti…
Ca n-a vazut si n-a mai auzit…
In instelatul cer nemarginit
De-o luna si-un luceafar fericiti!

te-am auzit...

Dormeam zambind in somn si-n vise…
pe care-atat de mult le-am asteptat…
mi-a fluierat prin geamurile-nchise…
Dormeam, cand fara jena mi-a strigat…
L-am auzit cum fluiera-n nestire…
Cum sfasia tacerea noptii reci….
Si m-am simtit mai rece decat mine
Cea care-am fost cand te-am vazut ca pleci…
L-am auzit cum fluiera in noapte…
tot ce-si dorea...sa nu viseze nimeni…
si-n ciuda, parca, tipa si se zbate...
Sa nu dormim, sa nu dorim iubire…
L-am auzit urland de disperare
De parca singurul era insingurat…
n-ar fi oprit, sa-l vad iar cum apare
pe singurul meu dor ce m-a lasat…
L-am auzit cum fluiera pierdut…
Indepartat de mine si-a mea noapte…
Si incarcat cu visul meu tacut,
s-a dus in fuga, singur, mai departe…
L-am auzit...e trenul vietii tale…
Ce n-a oprit in gara,sa-mi vorbesti…
dar mi-a furat si ultima suflare…
Lasandu-mi falsul gand ca ma iubesti…

marți, 19 iulie 2011

va fi un timp...

Va fi un timp când vom privi în urmă
şi ne vom îngrozi, văzând atâta ură.
Va fi un ceas  când suflete rănite
vor cere socoteală în fapte, nu cuvinte.

Sunt suflete curate, o, Doamne, care plâng 
sunt mii în jurul nostru şi suferă în gând...
dar noi strigăm întruna: „nu ştiu cum s-a-ntâmplat!”
rănind din nou cu vorbe... greu, însă, de iertat!

Uitam că suntem oameni şi slugă ni-i cuvântul.
Greşim, că suntem oameni, dar ne săpăm mormântul!
Şi-n ultima secundă, când n-avem pic de vlagă,
rugăm să ni se ierte greşeli de-o viaţă-ntreagă.

Sunt, totuşi, animale ce nu scot un cuvânt
zgârâie,muşcă, latră, dar nu rănesc atât!

dar oamenii nasc ură în loc să nască prunci
şi armă fac din vorbe, din fapte, răni adânci.

Vai, va veni o vreme când vom privi în spate
şi ne pedepsi cuvinte ce nasc moarte..

Nu merităm grăirea, uitând oameni să fim,
pentru că, prin cuvinte, noi împroşcăm venin.

dilema

E lumea mai nebuna sau mi se pare mie?
Fiindca ma uit in jur si totu-i nebunie!
Nebuna e si vremea si soarele-i nebun
Si tu esti altfel astazi…nu stiu ce sa mai spun…
Credeam ca ne cunoastem, dar nu te recunosc...
Ba imi zambesti pe fuga, ba esti intors pe dos…
Acum imi spui ca-i bine , sa fiu mai linistita,
Si imediat cu-o vorba ma faci nefericita.
Si stelele se joaca, se-ascund dupa un nor…
Nu vor sa le mai vada un ochi de muritor…
Apoi se plang degeaba ca ceru-i instelat
dar nimeni nu-l observa... ca-i prea innourat.
A-nnebunit pamantul, cu totii ne-am schimbat...
Si nu mai stiu, de pilda, de ce esti azi stresat?
Sa fie , oare , timpul, si el nedumerit
sau mi se pare mie, poate-am innebunit!

verdict

Pamantul se razbuna
Ne-asteapta zile triste
Natura e bolnava
Nu vrea sa mai reziste.
Soarele se-nfierbanta
Si arde disperat…
Vantul urla a lupta
Luna s-a eclipsat
Cata durere-n lume
Cerul respira greu
Dar omului nu-i pasa
Se crede Dumnezeu
Vanam eternitatea
si facem cercetari
Stiinta-i peste toate
nimic intamplator
Ne-a fost pamantul eden,
ne-a fost si asternut
Dar noi cersim intruna
si maine vrem mai mult.
Ne provocam razboaie
Cu totii vrem putere.
Ne vindem si copiii
flamanzi dupa avere
Distrugem tot ce misca
Ucidem si furam
Ne meritam destinul!
Moartea ne-o meritam!

sfârşit


Te-am revăzut…
atât de tristă într-un colţ ascuns
stăteai pasivă-n întuneric
fugind...
de ochii lumii şi de timp
atâtea gânduri, amintiri si întrebări
te-au torturat!
şi-ai suferit…
le cunoşteai de la-nceput, le-ai aşteptat…
ai evitat acest moment
atât de mult!
cum te-au găsit, te-au devorat
dar nicio lacrimă n-a curs
din ochii tăi înfrânti, pierduţi
pusă la zid li te-ai predat
ce mai puteai spera?
într-un nou răsărit?
într-o a doua zi?
era târziu…
te-am revăzut
fără cuvânt, fără speranţă, fără timp
nemaiavând ce pierde
te-ai supus...
te-ai agăţat
cu ultimul efort
de singurul zâmbet rămas
de ultimul strigăt de dor
privindu-te-n  oglindă
tot ce-ai mai vrut : să fie-al tău
ultimul chip ce-l vezi
să poţi uita
că până şi durerea te-a abandonat!
să uiţi ce singură ai fost
de la-nceput…până atunci
de la-nceput...
mult prea târziu te-am revăzut
chiar şi  atunci doar am tăcut
cum n-am ştiut că pot să tac vreodată!
ce să mai spun?
erai  deja trofeu singurătătii...

scuze!

Azi am ramas un om  fara cuvinte…
m-am ratacit tardiv printre minciuni…
sa fug imi vine, sa ma urc pe-un munte
si in tacerea noptii sa m-arunc in spini!

De port vreo vina, rog fie-mi iertata…
E tot ce fac sa supravietuiesc…
Nu pot sa spun ca sunt imaculata
Dar nici sa mint eu nu mai dovedesc.

Rusine mie ca mi-e greu s-acuz
Rusine lor, ca eu , acum, ma scuz!




ruga

Nu-mi da, Doamne, cat pot duce!
Te-am rugat de mii de ori…
Nu-mi da, Doamne, cat pot face!
In genunchi azi te implor...
Mi-ai dat viata de trei ori…
nu-mi fa traiul un calvar…
lasa-ma sa simt ca zbor,
lasa-ma fara hotar…
Vreau sa fac tot ce-mi doresc
si-ti promit, nu stric nimic!
Vreau sa simt iar ca traiesc…
Vreau sa rad in asfintit…
Poate ti-am gresit demult…
Crede-ma, nu mi-am dorit…
Am facut cum am stiut
Sa iubesc, sa fiu iubit!
Uite, iar se-aduna norii…
Vreau prin ploaie sa dansez...
si sa tremur sub fiorii
dansului dumnezeiesc…
Si cand zorii ma alinta,
Ochii vreau sa mi-i deschid..
Sa simt soarele cuminte,
Cum distruge orice zid…
Iarba vreau s-o simt la glezne,
Sa alerg prin papadii…
De un greier mic sa-mi pese
Si de fluturii zglobii...
Vreau s-ascult privighetoarea
Si padurile fosnind…
Sa adorm cantandu-mi marea…
Pe nisipu-i sa ma-ntind…
Sa fiu una cu pamantul…
Luna s-o imbratisez….
Mangaiere-mi fie vantul,
Muntii al meu univers…
Lasa-ma sa-ti cant natura,
Sa fiu omul care-l stii…
soarelui sa-i simt caldura
printre raze aurii..
Nu-mi da, Doamne, ce pot duce
Vreau din nou sa fiu copil…
Mult cuminte si prea dulce
Sa traiesc viata din plin…

of

Voi mi-ati ucis destinul in numele iubirii...
si mi-ati lasat pustiul in scopul mantuirii…
M-ati condamnat la viata,m-ati aruncat in haos...
si ferecata-n lanturi, mi-ati dat pelinul paos…
Azi, impacat cu mine,imi duc, tacut, blestemul,
In iadul meu de noime,iertarii i-astept semnul.
Cum echilibrul vietii nu pot sa-l mai recapat...
Ma rog eu tie, moarte,torturii pune-i capat!
De nu-ntelege nimeni... oful ce l-am varsat,
nu-mi cautati pricina, zambiti ca ati scapat!

n-ai inteles nimic...

N-ai inteles nimic...
Si nici nu ti-ai dorit...
Ai fost mereu grabit,
mereu nedumerit.
N-ai inteles nimic…
in infinite randuri…
de sens m-ai pustiit
tot refunzandu-mi gandul.
Fara de forma, simplu,
expus din primul ceas,
era precum e timpul
demult si fara glas...
Deschide-ti ochii bine
si sufletul deschide-l,
lasa-l sa te cunoasca
fara sa-i spui pe nume..
Ti-am zis de-atatea ori,
puterea lui exista…
de dinaintea lumii,
si inca mai rezista..
Dar am vorbit prea mult…
ce sens sa-ti mai explic?
Nu pot sa ma mai lupt
Cu morile de vant…
N-ai inteles nimic...
Si nu vei intelege…
Tu crezi doar ce e scris
Cu litera de lege!

voi...

Voi,ce-ati inventat cuvantul...
stiti ce arma ati facut?
Stiti ca biciuie ca vantul
si te baga in mormant?
Simti fiinta cum iti moare
cand cuvantul te loveste...
Stiti o vorba ce mult doare,
daca-i spusa dusmaneste?
Povestiti cu frenezie
despre-o vina ce n-a fost,
despre ce-ar putea sa fie,
despre totul... fara rost!
Stiti voi ce-i cuvantul, oare?
Il slaviti in poezii...
Pe net in „ socializare”
si sacrificati copii...
Spuneti ca exista sanse,
ca e bine-asa cum e...
dar loviti cu vorbe-n oameni!
Ne distrugeti visele!!!
Inger de-as fi, as muri
stins de-o vorba spusa-n sila,
doar pentru ca vreti sa fiti
mai presus si fara mila!
Ma puneti la zid , grabiti,
Ca nu sunt ca voi....SARITI
Eu nu cred in ce vorbiti...
Si-n ce cred eu, n-o sa stiti!

de-as fi stiut...

Atat de-aproape te-am simtit
Si n-am stiut
Sa te privesc n-am indraznit
Si-as fi putut
Sa las cuvintele sa-ti spuna
Te iubesc
Sa fim o clipa impreuna
Imi doresc
Simt raza soarelui in geam
si iar tresar
iar mi-am dat seama ca visam
si doare iar
Privesc in gol si mii de ganduri
ma zdrobesc,
ma chinuie dar n-am curaj
sa iti vorbesc
Ma-ndeamna inima sa fac ceva
Sa iti soptesc
Si lupt cu mine...dar nu stiu
Sa… te iubesc!

evadare

Am evadat aseară
şi m-am ascuns prin maci
stăteam întinsă-n luncă,
sub sălcii, cu brotaci;
doar soarele obraznic
îmi iscodea privirea
iar vântul păşea  paşnic,
din maci curgea iubirea...
mi-erau prieteni greieri
şi iarba printre pietre
calmul năştea în juru-mi
clipe de viaţă verde!
ce-aş priponi tot timpul
să-mi fac eternitate
din ora petrecută
în lunca de departe!
dar cum să evadez
din fiecare zi
din lumea fără crez
în lanuri purpurii?
să mă ascund sub sălcii
să mă răsfeţe maci
că  plină sunt de gânduri
ca iarba de gândaci!

mai bine taci...

Mai bine taci…tacerea ta
Ma-ndeamna sa visez
Sa urc pe cer,sa-ti fiu o stea
Prin nori sa ma vanezi

Ma bine taci…si as putea
Eu sa ghicesc ce vrei
Cu ochii mari,sa te privesc
Sa te-oglindesti in ei

Nu zi nimic…taci si atat
Tacerea spune mult
Un gand nezis... nu e pierdut
Eu stiu sa il ascult

O vorba spusa,n-o intorci
rostita ea ramane
chiar de-o regreti,s-o stergi,nu poti
cuvantul lasa urme

Mai bine taci…tacerea ta
e vis, e incantare
iubeste-ma...si vei avea
o lume la picioare

fetita, draga...

Copila, draga, ce-ai facut
Cu a ta inimioara?
Cum, fata mandra, n-ai stiut
Ca dragostea-i amara?
Cum ai facut de ti-ai pierdut
Cu totul mintea, fata?
In ce cuvinte ai crezut
De te-ai daruit toata?
De-atatea ori ti-am repetat
Barbatul e ca dracul
Te ispiteste ne-ncetat
Pana-ti gaseste acul…
De ce, copila, l-ai lasat
Sa-ti tulbure visarea?
De ce ti-e somnul agitat?
De ce i-asculti chemarea?
Hai, uita-l azi, cat nu-i tarziu
Si vindeca-ti fiinta…
Ca de n-o faci…eu nu mai stiu
Sa-ti alin suferinta…
Si nu mai crede tot ce-auzi…
Doar unu-i pentru tine…
In rest, sunt toti vicleni si cruzi
Nu-i crede! Nu e bine!
Iar cand al tau iti iese-n drum
Vei sti pana-n calcaie…
N-ai sa mai plangi cum plangi acum
glasul cant o sa-ti fie…
asculta bine ce-ti vorbesc,
eu stiu de mult iubirea…
Cand doua suflete zambesc…
A lor e fericirea!

luni, 18 iulie 2011

pe-o bancă

M-am aşezat pe-o bancă obosită
de timp
şi alte mii de călători
ce-au zăbovit în calea lor grăbită
mai trişti,
mai veseli sau mai visători.
Ascunse printre ierburi ce-au crescut
abia-i zăresc picioarele
 tocite
ce parcă-mi par ieşite din pământ
perechi de braţe 
vrând să mă alinte.
M-am aşezat pe-o bancă,
obosită
un gând mi-am agăţat, 
fără să ştiu
în aşchia din trupul ei trezită
de-oftatul sufletului meu 
sălciu.
Cum mă suporţi cu gândurile mele
când ai văzut în timp atât de mulţi
şi celorlalţi le-ai oferit tăcere...
cum, azi, mai poţi pe mine
să m-asculţi?
De multe bănci avem nevoie-n viaţă
de câte ori am vrea 
să ne oprim
când ne-aşezăm pe-o bancă într-o piaţă
şi fără vorbe ne însufleţim!
Sunt bănci tocite de-ale noastre gânduri
ce nu le aparţin dar le-odihnesc,
poartă dureri, rană pe trup de scânduri

iar eu, că mai rezist, le mulţumesc!

tarziu

Intr-un tarziu m-ai intristat…
stiu ca nu ti-ai propus…
Dar ai tacut, cand intrebat,
Raspunsul l-ai ascuns…
Ti-e teama, poate,de-adevar
Stiu …adevarul doare…
Nu-ti dau mai mult si nici nu-ti cer…
doar clipa trecatoare…
Si simt pamantul ca e beat,
fugind de  sub picioare…
Te-ntreb din nou, e un pacat
cum te iubesc eu, oare?
Stii bine la ce ma refer…
imi stii si  supararea…
stiu ca mai mult nu imi oferi…
doar dorul si  uitarea…
acum , cat pot, ma-ndepartez
de lume si de tine...
fac din iubirea ta un crez
sa pot zambi si maine…

ce-ar fi...

Te cred si nu te cred,
Te-alung si-apoi te-astept,
Iubire...

Te vreau si nu te vreau,
Dar tot in drum iti stau,
Iubire...

Te-ascult, apoi te cert,
Nu pot sa te accept,
Iubire...

Te las si iar ma-ntorc,
Nu ma decid deloc,
Iubire...

Plang iar si iar zambesc,
nu dorm, dar ma trezesc,
Iubire...

Cum pot sa nu visez?
Cum fac de lacrimez?
Iubire...

De m-ai elibera,
De te-ai indeparta,
Iubire...

De gandul mi l-ai lua,
Si pace de mi-ai da,
Iubire..

De nu mi-as aminti,
De nu te-as mai dori,
Iubire...

As crede in povesti,
Poveste-as sti ca esti,
Iubire...

Si somnul mi-ar fi lin,
Fara niciun suspin,
Iubire...

Dar mi-ar lipsi ceva...
Si m-as imprastia...
Iubire!

In timpul fara ceas...
Hoinar fara popas...
Iubire!!

Deci, nu pleca, te rog
Nu vreau sa ma simt gol
...De tine.

trandafirul galben

Câtă splendoare în culoare şi parfum
izvor al curcubeului îţi spun
emoţiile-mi  zburdă la-ntâmplare
privindu-te, fir molipsit de soare…

bulb de lumină,cu petale-arzânde
de ţi-aş împrumuta seninătatea
zâmbind aş înflori mii de secunde
ochii şi-ar dezbrăca de-a pururi noaptea

floare cu străluciri dumnezeieşti
în lutul meu de ai putea să-mi creşti
în  prelungirea braţului meu stâng
cu braţul drept o viaţă să te strâng.

duminică, 17 iulie 2011

traieste-ti clipa!


 În lanul meu de mândru grâu, cu bobul mare, auriu, 
 pășind, cu fruntea aplecată, am poposit și eu odată. 
 întinsă-n iarbă-nfierbantată ,de-al verii soare alintată... 
 părea că boabele de grâu vorbeau şoptit un grai ce-l știu. 
 parcă-mi spuneau că le-am strivit, în clipa-n care m-am oprit 
 și cu mult greu s-au ridicat din locu-n care le-am culcat;
 dar, auzind al meu suspin, m-au și iertat, ca din senin. 
 n-au îndrăznit să-ntrebe ce-i ,de ochii mari mi-s triști și grei 
 atâta doar, n-au rezistat și-n graiul meu au cuvântat: 
 « pe noi ne arde soarele 
 vântul ne culcă grânele 
 și ploaia, rar, ne spală bobul 
 dar tot nu suspinăm ca omul... 
 ce-ai pătimit?ce te-a rănit, 
 de chipul azi ți-e răvășit? 
 ce ploi în ochi s-au revărsat? 
 ce vânturi fruntea ți-a plecat? 
 de ce nu râzi ca noi  în soare? 
 ce-atâta sufletul te doare ? »
 Am amuțit, ce pot să zic ?Cum să aud vorbind un spic? 
 văzându-mă cât sunt mirată, s-au înroşit  macii îndată... 
 Și cum rădeam, parcă de mine,crezând că-mi pare, n-aud bine,
 un vânt puțin înfuriat, m-a pălmuit și m-a certat : 
 « o, chip de om, de ce oftezi ? 
 frumosul lumii nu-l mai vezi ? 
 nu simți natura cum te roagă 
 să o priveşti? nu mai fi oarbă! 
 eu alerg veșnic pe pământ 
 și nu mă odihnesc cât sunt 
că doar puţin de m-aș opri 
 același vânt nu aș mai fi... 
 M-ați confunda cu adieri 
 ce vă-nsoţesc în primăveri 
şi n-aş mai fluiera acum
ca un hoinar uitat  de drum.
 ori tu, tu chip de om frumos, 
 poți să alergi, poți să stai jos, 
 poți face tot ce îți dorești 
 cu toate astea, nu zâmbești...” 
 Ei, bine, am înnebunit? Sau, vântul, tocmai mi-a grăit? 
 nici nu-mi revin din nebunie, că iar aud o grozăvie 
 cum o furnică pirpirie, cu ochii plini de bucurie, 
 călăre pe picioru-mi stâng, mă ia la rost : pe cine plâng? 
 Și soarele s-a îmbufnat că lacrima nu mi-a uscat, 
 și-a aruncat trei raze mici pe trei obraznici licurici, 
 ce stau pitiți în părul meu, tot cercetându-mi gândul greu... 
 Intrând în joc, zâmbesc ușor, le spun că nu mai pot de dor, 
 că mi-i iubitul depărtat și de un an l-am tot chemat
 iar de va trece înc-un an , eu  mă topesc de-al lui alean... 
vedeţi voi, omul când iubește, nu mai aude, nu zâmbește 
 în noapte somnul nu-i tihneşte...de-atâta patimă tânjește. 
  "păcat!" mi-au zis furnicile ..."€œpăcat" mi-au zis și spicele 
 îmbrățișate de-al lor vânt..."păcat!" mi-au zis într-un cuvânt 
 « vai, viața trece nesimțită, 
 când clipa nu se vrea trăită! 
 cutreierați întreg pământul, 
 uitându-vă rostul și gândul 
 și-n lume e atât mister, 
doar  omul orb, surd și stingher 
 oricât ar fi sărac, bogat 
 nu-i mai ajunge ce i-e dat... 
 mereu dorește tot mai mult 
 și merge-n gol, de gol umplut! 
 deschide-ți ochii din pustiu
trăieşte până nu-i târziu
 că, într-o zi, iubitul tău 
 va auzi de doru-ți greu  
 și va veni la timpul lui 
 că lucru fără soartă nu-i !
 tu doar te bucură de soare 
 de spice și de furnicare, 
 de vânt, de micii  licurici, 
 și râzi cu noi, cât ești aici !  »

ti-ascult tacerea...

Te-ascult...te rog, vorbeste-mi , si spune-mi ce mai faci?
mi-ai zis ca nu-mi fac timp...am timp... tu de ce taci?
de ce omori un gand abia gandit...stangaci?
priveste-ma in ochi...zambeste, de ce zaci?
e timpul tau acum...ti-l dau , de ce-l respingi...
nu poti vorbi? incearca ...de vrei, poti si sa strigi...
fa-o cum vrei, cum stii , ce stii...doar sa-mi vorbesti...
si nu ma du cu vorbe ...nu-mi povesti povesti!
Ce liniste e-n jur si-n gandul meu acum...
aproape ca-ti aud cuvintele pe drum...
dar te opresti...de ce? ce doruri te apasa?
azi sunt tacuta eu, tacerea ta o lasa...
vorbeste-mi cum de mult n-ai mai vorbit cu mine...
azi tac si te ascult...te-ascult numai pe tine...
deschide-ti sufletul si spune-mi ce gandesti...
de nu, imi iau tot timpul si-l duc unde nu esti...
caci de vorbesc sau tac , tu tot nu vrei a-mi spune,
ce ganduri te framanta, ce dor ascunzi de mine...
iti place doar sa crezi ca eu sunt vinovata...
mai bine-am inceta sa mai vorbim vreodata...
eu tac si te-ascult...dar taci si tu de mult...
iar timpul mi-l imparti in astazi si trecut...
si uiti de viitor, nu-l mai doresti in doi...
nu-ti mai gasesti iubirea...cuvantul "amandoi"...
si taci... mai bine pleaca, e tot ce stii sa faci...
promit sa tac si eu , in gandul ce mi-l calci...
promit ca nu ti-oi spune nici soapta sugrumata...
azi daca nu-mi vorbesti, nu-mi mai vorbi vreodata!

de teamă



mi-e teamă de foc, de pământ şi de apă
de aer mi-e teamă, de bolta-nstelată
cu ochii în lună, şi soarele-i dramă
de vorbe, de buze, de vise , de-o şoaptă
mi-e teamă de tot ce tot timpul mă cheamă
de mine, de doi, de posibilul noi
mi-e teamă de stropii flămândelor ploi
ce sting însetate obraji prinşi de flamă
mă curmă o teamă şi-n zi mă-nspăimânt
de clipe, de doruri, de gânduri răzleţe
de lume, de viaţă şi-a lor frumuseţe
de-atâtea ce zilnic le simt în cuvânt
de fluturi hoinari , de-nfloriri, de culoare
mi-e teamă de nopţi  şi nicicum n-am scăpare
de urme mi-e teamă, mă sperii de-o treaptă
mi-e zâmbetul pas pe o scară curbată
şi caut un drum, un nou drum neştiut
să fug, să m-ascund şi de toate să uit
dar chiar şi uitarea e-o teamă-ndeajuns...
de tot ce-am iubit m-am temut , m-am ascuns.
alerg printre temeri, doar gândul mă-ndeamnă
să nu mai păşesc printre toate cu teamă
să-ncerc şi cutez şi ascult, doar să fiu
mai mult decât teama ce-o port a pustiu
o muzică surdă ce-mi sună absent
cu note de teamă-n al vieţii concert.

framantari...

Te-as cauta…dar , unde?
Cum stiu cand te gasesc?
As rascoli pamantul…
O clipa sa-ti vorbesc…

Fiindca te stiu…De unde?
Nu stiu si nu-ndraznesc
Sa-ntreb …ce? si pe cine?
Stiu doar ca nu traiesc!

Te simt mereu aproape…
Ma-ntorc …nu te zaresc.
Te-as cauta si-n noapte
Sa stiu ca te gasesc…

Te stiu …esti pretutindeni
Si nu te vad deloc…
Nu pot sa te mai caut…
Sa te gasesc nu pot!

Dar iti accept prezenta
Iubirea ti-o primesc
Si te-oi pastra in suflet
Oricat, doar sa traiesc!

blestem

Cine te-a blestemat să-mi răscolești privirea?
 Cine te-a condamnat să îmi râvnești iubirea?
 Pe cine ai rănit în cale-atât de tare
 De ți-a ursit iubirea drept cruntă răzbunare? 
 
 Acum te uiți la mine, vorbești de nemurire
 Crezi că în simțăminte găsești doar fericire
 Vrei să mă știi ca nimeni, vrei pentru totdeauna,
 Să-ți fiu altarul vieții, să mă iubești într-una
 
 Nu știi ce te asteaptă , nu știi cum pot iubi
 Nu știi ce taine poartă ai mei doi ochi căprui
 Vei alerga-n continuu, vei regreta odihna
 Și-n orice noapte-a vietii, nu-ți vei mai găsi tihnă.   
 
 Voi cere sacrificii, voi vrea să fii în toate.
 Iar de singurătate nicicând n-o să ai parte.
 Vei fi noapte și ziuă alături pentru mine.
treptat, lăsându-ți lumea, te vei uita pe ține.
 
 Deși în libertate, vei fi un sclav mereu.
 lipsit de nazuinte, vei vrea tot ce vreau EU.
 Te vei lupta cu sfinții pentru iubirea mea.
 Îți vei uita părinții, trecutu-l vei uita.
 
 Vei deveni o umbră  cu lanțuri la picioare!
 În numele iubirii, te-ntreb, merită oare?
 Poți renunța la ține, la viață, crezi ca-i drept
 să te privești tot timpul ca un actor, absent? 
 
 Mai uită-te o dată, în urmă, ce-ai făcut
 Gândește-te o clipă cui ai greșit atât ?
 Cât încă mai e vreme, încearcă, ceri iertare.
te scapă de blesteme, de crunta condamnare.
 
 Nu-mi caută iubirea, ferește-te de mine!
 Căci de mă dărui ție, nu-ți vei mai aparține.
 Te-oi subjuga tot timpul, nu te lăsa iubit!
 Căci te vei pierde-n lume de orice simț golit.
 
 Tu spui că- ți sunt aleasă...te-ntreb, chiar știi ce vrei?
 Ești sigur că răspunsul e doar în ochii mei?
 ai grijă, lângă mine îți vei găsi pieirea!  
 Sunt demonul iubirii, nu-mi cerceta privirea!