Mă sperie toamna ce-mi mătură gândul
umbrindu-mi pământul cu vise uscate
cad frunzele-n şoaptă pe rând înnoptându-l
din crengile-mi roase de timp înnodate
Nu vreau chipul palid în seară să-l scutur
dar verdele zilei mi-l pierd în durere
vin ploi fără suflet pe umeri duc vânturi
golaşe aleargă speranţe-n tăcere
îmi scârţâie trunchiul şi scoarţa îmi crapă
slabită de patos îmi simt rădăcina
mi-e sete de viaţă dar toamna mă-ngroapă
lumina mi-o frânge, mă strânge şi tina.
Sărut obosit a mea sevă ce-mi curge
cu trup fără vlagă, secat mă frământ
mi-e teamă că ultima toamnă mă duce
şi lemn pentru foc voi ajunge curând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu