poate...

Dar, poate, nu vei şti nici când va fi furtună
că-n tunetul sălbatic
eu iţi voi reproşa
ce n-a ştiut cuvântul
într-un cuvânt sa-ţi spună
când, murmurand “adio”
strigam a “nu pleca!”
De nu va şti nici vântul, când te va pălmui
să-ti înfraneze paşii
grăbite călător
voi implora îngheţul şi îl voi mitui
să te îmbrăţişeze
suflet nepăsător.
Să-mi fii un banc de gheaţă
cum ai ştiut să-mi fii
când ti-ai întors privirea
şi nu mi-ai  auzit
nici plânsul trist al ploii
în nopţile pustii
nici ruga
vânt tomnatic...
nimic nu te-a oprit!
Din nordul pol al lumii
înmormântat în noapte
îmi vei dori privirea
şi vorbele fierbinţi...
poate
mă voi întoarce
în chipuri inventate
în aurore calde
o clipă să ma simţi.
poate
vei înţelege
că-s tot ce-ai vrut să-ţi fiu
dar
mi-ai fost mult prea rece
şi albul tău
 pustiu.