În lanul meu de mândru grâu, cu bobul mare,
auriu,
pășind, cu
fruntea aplecată, am poposit și eu
odată.
întinsă-n iarbă-nfierbantată ,de-al verii soare
alintată...
părea că boabele de grâu vorbeau şoptit un grai
ce-l știu.
parcă-mi spuneau că le-am strivit, în clipa-n care
m-am oprit
și cu mult
greu s-au ridicat din locu-n care le-am culcat;
dar, auzind al meu suspin, m-au și iertat, ca din senin.
n-au îndrăznit să-ntrebe ce-i ,de ochii mari mi-s triști și
grei
atâta doar, n-au rezistat și-n graiul meu au cuvântat:
« pe noi ne arde soarele
vântul ne culcă grânele
și ploaia,
rar, ne spală bobul
dar tot nu suspinăm ca omul...
ce-ai pătimit?ce te-a rănit,
de chipul azi ți-e
răvășit?
ce ploi în ochi s-au revărsat?
ce vânturi fruntea ți-a
plecat?
de ce nu râzi ca noi în soare?
ce-atâta sufletul te doare ? »
Am amuțit, ce
pot să zic ?Cum să aud vorbind un spic?
văzându-mă cât sunt mirată, s-au înroşit
macii îndată...
Și cum rădeam,
parcă de mine,crezând că-mi pare, n-aud bine,
un vânt puțin
înfuriat, m-a pălmuit și m-a certat :
« o, chip de om, de ce oftezi ?
frumosul lumii nu-l mai vezi ?
nu simți
natura cum te roagă
să o priveşti? nu mai fi oarbă!
eu alerg veșnic
pe pământ
și nu mă odihnesc
cât sunt
că doar puţin de m-aș
opri
același vânt
nu aș mai fi...
M-ați confunda
cu adieri
ce vă-nsoţesc în primăveri
şi n-aş mai fluiera acum
ca un hoinar uitat de drum.
ori tu, tu chip de om frumos,
poți să
alergi, poți să stai jos,
poți face tot
ce îți dorești
cu toate astea, nu zâmbești...”
Ei, bine, am înnebunit? Sau, vântul, tocmai mi-a
grăit?
nici nu-mi revin din nebunie, că iar aud o
grozăvie
cum o furnică pirpirie, cu ochii plini de
bucurie,
călăre pe picioru-mi stâng, mă ia la rost : pe cine
plâng?
Și soarele s-a
îmbufnat că lacrima nu mi-a uscat,
și-a aruncat
trei raze mici pe trei obraznici licurici,
ce stau pitiți
în părul meu, tot cercetându-mi gândul greu...
Intrând în joc, zâmbesc ușor, le spun că nu mai pot de dor,
că mi-i iubitul depărtat și de un an l-am tot chemat
iar de va trece înc-un an , eu mă
topesc de-al lui alean...
vedeţi voi, omul când iubește,
nu mai aude, nu zâmbește
în noapte somnul nu-i tihneşte...de-atâta patimă tânjește.
"păcat!" mi-au zis furnicile ..."păcat"
mi-au zis și spicele
îmbrățișate de-al lor vânt..."păcat!" mi-au zis
într-un cuvânt
« vai, viața
trece nesimțită,
când clipa nu se vrea trăită!
cutreierați
întreg pământul,
uitându-vă rostul și
gândul
și-n lume e
atât mister,
doar omul orb, surd și
stingher
oricât ar fi sărac, bogat
nu-i mai ajunge ce i-e dat...
mereu dorește
tot mai mult
și merge-n
gol, de gol umplut!
deschide-ți
ochii din pustiu
trăieşte până nu-i târziu
că, într-o zi, iubitul tău
va auzi de doru-ți
greu
și va veni la
timpul lui
că lucru fără soartă nu-i !
tu doar te bucură de soare
de spice și de
furnicare,
de vânt, de micii licurici,
și râzi cu
noi, cât ești aici ! »
Foarte frumoasa poezie ....Very touching :) ...ca sa zic asa :)...
RăspundețiȘtergereOana