despre mine

Fotografia mea
Piatra Neamt, Romania
iartă,uită și nu privi-napoi, dacă vrei să valoreze clipa.

Totalul afișărilor de pagină

duminică, 17 iulie 2011

traieste-ti clipa!


 În lanul meu de mândru grâu, cu bobul mare, auriu, 
 pășind, cu fruntea aplecată, am poposit și eu odată. 
 întinsă-n iarbă-nfierbantată ,de-al verii soare alintată... 
 părea că boabele de grâu vorbeau şoptit un grai ce-l știu. 
 parcă-mi spuneau că le-am strivit, în clipa-n care m-am oprit 
 și cu mult greu s-au ridicat din locu-n care le-am culcat;
 dar, auzind al meu suspin, m-au și iertat, ca din senin. 
 n-au îndrăznit să-ntrebe ce-i ,de ochii mari mi-s triști și grei 
 atâta doar, n-au rezistat și-n graiul meu au cuvântat: 
 « pe noi ne arde soarele 
 vântul ne culcă grânele 
 și ploaia, rar, ne spală bobul 
 dar tot nu suspinăm ca omul... 
 ce-ai pătimit?ce te-a rănit, 
 de chipul azi ți-e răvășit? 
 ce ploi în ochi s-au revărsat? 
 ce vânturi fruntea ți-a plecat? 
 de ce nu râzi ca noi  în soare? 
 ce-atâta sufletul te doare ? »
 Am amuțit, ce pot să zic ?Cum să aud vorbind un spic? 
 văzându-mă cât sunt mirată, s-au înroşit  macii îndată... 
 Și cum rădeam, parcă de mine,crezând că-mi pare, n-aud bine,
 un vânt puțin înfuriat, m-a pălmuit și m-a certat : 
 « o, chip de om, de ce oftezi ? 
 frumosul lumii nu-l mai vezi ? 
 nu simți natura cum te roagă 
 să o priveşti? nu mai fi oarbă! 
 eu alerg veșnic pe pământ 
 și nu mă odihnesc cât sunt 
că doar puţin de m-aș opri 
 același vânt nu aș mai fi... 
 M-ați confunda cu adieri 
 ce vă-nsoţesc în primăveri 
şi n-aş mai fluiera acum
ca un hoinar uitat  de drum.
 ori tu, tu chip de om frumos, 
 poți să alergi, poți să stai jos, 
 poți face tot ce îți dorești 
 cu toate astea, nu zâmbești...” 
 Ei, bine, am înnebunit? Sau, vântul, tocmai mi-a grăit? 
 nici nu-mi revin din nebunie, că iar aud o grozăvie 
 cum o furnică pirpirie, cu ochii plini de bucurie, 
 călăre pe picioru-mi stâng, mă ia la rost : pe cine plâng? 
 Și soarele s-a îmbufnat că lacrima nu mi-a uscat, 
 și-a aruncat trei raze mici pe trei obraznici licurici, 
 ce stau pitiți în părul meu, tot cercetându-mi gândul greu... 
 Intrând în joc, zâmbesc ușor, le spun că nu mai pot de dor, 
 că mi-i iubitul depărtat și de un an l-am tot chemat
 iar de va trece înc-un an , eu  mă topesc de-al lui alean... 
vedeţi voi, omul când iubește, nu mai aude, nu zâmbește 
 în noapte somnul nu-i tihneşte...de-atâta patimă tânjește. 
  "păcat!" mi-au zis furnicile ..."€œpăcat" mi-au zis și spicele 
 îmbrățișate de-al lor vânt..."păcat!" mi-au zis într-un cuvânt 
 « vai, viața trece nesimțită, 
 când clipa nu se vrea trăită! 
 cutreierați întreg pământul, 
 uitându-vă rostul și gândul 
 și-n lume e atât mister, 
doar  omul orb, surd și stingher 
 oricât ar fi sărac, bogat 
 nu-i mai ajunge ce i-e dat... 
 mereu dorește tot mai mult 
 și merge-n gol, de gol umplut! 
 deschide-ți ochii din pustiu
trăieşte până nu-i târziu
 că, într-o zi, iubitul tău 
 va auzi de doru-ți greu  
 și va veni la timpul lui 
 că lucru fără soartă nu-i !
 tu doar te bucură de soare 
 de spice și de furnicare, 
 de vânt, de micii  licurici, 
 și râzi cu noi, cât ești aici !  »

Un comentariu:

  1. Foarte frumoasa poezie ....Very touching :) ...ca sa zic asa :)...

    Oana

    RăspundețiȘtergere

bloguri vizitate

Translate